Author: No One
•luni, august 03, 2009
Ma uit la oameni. In jurul meu, la televizor, pe net. Si ii vad ca niste insulite. Imprastiate pe ocean. Din cand in cand se aglomereaza, in mici sau mari arhipelaguri, fac legaturi prin punti sau poduri, dar nu se leaga, nu formeaza continente, prin punti de pamant si nisip. Vezi ca intotdeauna e apa intre ele, oricat de mica.

Traim parca intr-o lume in care trebuie sa ne ascundem, sa fim extrem de subtili, sa pastram secrete de stat. Sa nu dezvaluim, sa nu pierdem. Sa fim misteriosi, ca sa nu ne ranim sau pentru ca da bine. Ma gandesc ca de fapt noi nu riscam,dar incercand sa pastram aparentele ca suntem niste fiiinte curajoase. Dam cu lingurita ca nu se stie. Ne facem ca ploua, ca ninge. Evitam sa fim mai directi, desi poate asta am vrea, sa stim mai multe despre alte insulite care ne intereseaza si sa ne facem auziti (si cunoscuti mai bine) de alte bucatele de pamant.

Desi si eu fac acelasi joc, recunosc ca nu imi place. Nu imi place cand as vrea sa stiu mai multe si nu am posibilitatea sa o fac. Nu imi place cand cineva apropiat mie nu imi zice ceva, poate important pentru mine, sub pretextul sa nu ma deranjeze, sa nu imi bat eu capul. Nu imi place starea asta de "hai sa ne facem cu toti ca ploua". Nu imi place ca trebuie sa merg ca pe un teren minat cu unele persoane, de teama sa nu declansez ceva, ceva ce poate fi neplacut ori pentru mine ori pentru ea. Nu-mi place ca trebuie sa nu zic lucruri despre mine pe care, oricat de prost ar suna sau de stupide ar fi, vreau sa le zic intr-o naivitate copilareasca ( dar din nou aceea teama si nevoia de "play it safe").

De asta in parte e blogul asta (in care si aici ma cenzurez). Sa spun chestii care normal nu le-as zice sau nu asa (a se intelege pe ocolite). Chestii ca faptul ca ma simt frustrat ca n-am o relatie, ca trec printr-o perioada semnificativa de stari tampite (de la rau fizic la despresie) si nu stiu ce sa fac si mai ales daca o sa-mi revin, ca nu-l suport pe taica-miu iar ca maica-mea, desi tin mult la ea, incepe sa-mi devina nesuferita, si ma doare sa vad asta, ca uneori ma simt f singur pe lumea asta de aproape 7 miliarde de suflete, ca vb vorbesc cu cineva pe net de care imi place, dar simt cateodata ca merg in gol (ma simt foarte oscilant cu ea: acum ma indragostesc de ea, apoi sunt mai rezervat, desi stiu ca imi place de ea; azi stam de vb si e misto, alta data discutia e haotica , fara idei, in care fac act de prezenta), de nu stiu cum sa ma mai situez in raport cu ea.

Si asta e ideea care vroiam sa o pun aici: ca suntem insulite, izolate, cu problemele noastre care nu razbat dincolo de plajele noastre, ca traim izolati sentimental si psihic, ca pana la urma suntem noi cu noi insine si ca ajutorul din afara e cu portia si venit pe punti firave, ce se pot rupe oricand.

In spiritualism e o idee, un motto ai putea zice, ca toti suntem Unu (care ii pot ii si zice Dumnezeu), ca suntem picaturi (individualitati) dar care formeaza o singura unitate: un ocean. Si desi la nivel spiritual e adevarat, mai avem mult pana o sa vedem acest lucru la un nivel fizic, concret.

Si da, m-am eliberat scriind asta. Si nu, imi pare rau , nu pot fi amuzant acum.

PS: Am oprit comentariile aici

ta hand om dig
This entry was posted on luni, august 03, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.