Author: No One
•vineri, septembrie 04, 2009
Cad. Cad in bezna din care m-am nascut. Cad usor, simtind cum aerul din vidul acela imi trece prin corp, prin haine, prin suflet. Plutesc in cadere.

Simt cum parti din mine se desprind si se contopesc la loc. Ca niste fantome cu imaginea mea, ce ies din mine in toate directiile. Sunt tot eu dar sunt gandurile mele, ceea ce vreau sa devin si ceea ce nu vreau sa devin. Sunt alternative, eu in realitati paralele, ceea ce ar fi putut fi.

Caderea devine mai rapida, aerul devine mai aspru. Incerc sa inchid ochii. Cica in ei poti citi sufletul meu. Poti vedea cine am fost, cine sunt si posibilitatile lui cine voi fi.

Aerul se freaca brutal de pielea mea, de hainele mele, imi slefuieste sufletul. Si asa iese prima scanteie. Din inima mea. Din pieptul meu. Singura si mica luminand intunericul  Simt cum pielea mi se incalzeste, cum parul imi arde. Scantei ies din varful degetelor mele pierzandu-se in bezna. Imi ies din brate si picioare lasand o urma in cadere. Ies din tot corpul meu.

Pentru o clipa e liniste. Linistea diminetii. Si apoi corpul explodeaza in scantei mici si mari. Caderea e mai rapida. Scanteile ies mai repede. Hainele mi se dezintegraza in particule elementare. Corpul meu urla. De durere? De placere? Sunt o cometa prin intunericul sufletului meu. In cadere spre nicaieri, poate spre undeva.

Sufletul meu lasa urme in fata mea, caci se pierde, ca o stea cazatoare. Deja forma mea isi pierde conturul, dispare cu fiecare desprindere. Deschid ochii mei visatori. Si ei se dezintegreaza. Vad, vad lumina creata de mine in cadere. Sunt ca un foc de tabara. Vreau sa schitez un zambet, dar fata mea este foc, scantei ce se desprind. Dar sunt trist in acelasi timp. De ce?

Corpul meu se restrange sub biciuirea aerului. Ma fac din ce in ce mai mic. Bucati din sufletul meu se desprind si ele ca niste mici explozii solare. Ca niste mici rabufniri a ceva ce a existat odata. Nu mai e mult si eu nu mai sunt chiar un eu. Sunt energie pe cale sa se consume. Ma imprastii in bezna, lasand ceva in urma, care dispare de asemenea.

Ultimele scantei se desprind si apoi totul se stinge. Tipatul meu a amutit. Gandul meu nu mai este al meu. Eu nu mai sunt.

El nu mai este.

Si e intuneric acum. Liniste. La fel cum a fost inainte.

Si poate peste o secunda, peste ora, peste o zi, peste un an, peste un deceniu, peste un secol, peste un mileniu, peste o eternitate undeva intr-un spatiu nedelimitat si necartografiat veti vedea o scanteie mica... venita din inima.

This entry was posted on vineri, septembrie 04, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.