Author: No One
•duminică, octombrie 04, 2009
Acum citesc Alexandr Soljenitin "Pavilionul Cancerosilor" (sunt la pag 115) si imi plac aceste fragmente din carte (imi place autorul in sine eu citind inainte Arhipelagul Gulag) si le-am trecut aici din acest motiv. E un articol lung asa ca aveti rabdare. Multam. 


"Să fi fost durerea pe care‑o simţea clar în propriul ei stomac? În unele zile n‑o simţea deloc, în altele mai slab, astăzi însă — mai tare. Dacă n‑ar fi fost oncolog, n‑ar fi dat importanţă acestei dureri sau, din contră, s‑ar fi dus fără teamă la control. Dar cunoştea prea bine acest firicel pentru a se hotărî să desfacă prima buclă a ghemului: să le spui celor de‑acasă, să le spui colegilor. În afară de asta, miza şi ea pe‑acel "da' dacă" al ruşilor, adică pe speranţa că n‑o fi totuşi nimic serios sau, mai ştii, poate s‑o drege de la sine, sau nu‑i decât o senzaţie nevralgică?" (tineti minte acest fragment ptr ca are legatura ptr mine cu ce e mai jos si arata posibila ironie in destinul doctoritei)


"Ideea era că tratamentele radiologice, efectuate cu bine, cu succes sau de‑a dreptul strălucit, cu zece, cu cincisprezece ani în urmă, prin adminis­tra­rea unor doze mari de raze, generau acum, în locurile iradiate, distrugeri şi malformaţii surprinzătoare.

Nu putea fi vorba de regrete sau, în orice caz, existau, oarecum, justifi­cări, în situaţiile când iradierile se făcuseră din pricina unor tumori malig­ne. Pentru asemenea cazuri nu se descoperise nici până astăzi altă soluţie ştiinţifică: bolnavul era salvat de moarte sigură prin singura metodă cunos­cută şi numai prin administrarea unor doze mari, fiindcă dozele mici nu e­rau de nici un folos. Iar dacă venea acum cu nişte sechele, cu un handicap, bolnavul trebuia să înţeleagă că plătea astfel pentru anii deja trăiţi, adău­gaţi vieţii lui, plus pentru cei pe care urma să‑i mai trăiască.

Însă atunci, cu zece, cu cincisprezece ani în urmă, când nu exista nici termenul, de "boală radiologică", iradierea cu raze Roentgen părea o metodă atât de directă, de sigură şi absolută, o cucerire atât de superbă a tehnicii medicale contemporane, încât refuzul de o aplica şi de a căuta alte căi, pa­ra­lele sau ocolite era considerat semn al unei gândiri primitive, aproape sa­botaj al tratamentului oamenilor muncii. Nu se temeau decât de reacţiile timpurii şi acute ale ţesuturilor şi oaselor, pe care însă învăţaseră, încă de pe atunci, să le evite. Şi — iradiau! Iradiau, plini de râvnă! Chiar şi tumorile benigne. Chiar şi la copiii mici.

Iar acum aceşti copii, deveniţi maturi, băieţi şi fete, câteodată femei măritate, veneau cu malformaţii iremediabile în locurile iradiate cu atâta dezinvoltură.

Toamna trecută, venise — nu aici, nu la pavilionul oncologic, ci la chi­rurgie, însă Liudmila Afanasievna îl recunoscuse şi obţinuse dreptul de a‑l consulta — un băieţel de cincisprezece ani, la care mâna şi piciorul de pe o parte rămâneau în urmă cu creşterea faţă de perechile lor, şi acelaşi lucru se întâmpla şi cu oasele craniului, din care pricină era deformat, de sus pâ­nă jos, sub formă de arc, ca o caricatură. Şi, căutând în arhive, Liudmite Afanasievna descoperi că e una şi aceeaşi persoană cu băieţelul de doi ani jumate, pe care mama îl adusese la clinica lor, cu leziuni osoase multiple, a căror provenienţă nimeni nu reuşise s‑o descopere, dar, oricum, de cu totul altă natură decât tumorile, şi cu o profundă dereglare a metabolismului. Pe atunci, chirurgii îl trimiseseră la Donţova — aşa, la nimereală, dacă se în­tâmpla să‑l ajute Roentgenul? Iar Donţova îşi asumase tratamentul, iar Roentgenul ajutase! Şi, încă, ce bine, mama plângea de bucurie, spunea că n‑o va uita niciodată pe cea care‑i salvase copilul.

Acum, venise singur — mama lui nu mai era în viaţă şi nimeni nu‑l mai putea ajuta, nimeni nu putea retrage din oasele lui iradierea de odini­oară.

Iar recent de tot, la sfârşitul lui ianuarie, a venit o mamă tânără, care se plângea că n‑are lapte. N‑a venit la ei, dar o tot plimbau de la o secţie la alta şi astfel a ajuns, până la urmă, şi la oncologie. Donţova n‑o ţinea min­te, însă, dat fiind că la clinica lor toate fişele bolnavilor erau păstrate în ar­hi­vă, s‑au dus în şopronul cu documente vechi, au scotocit pe‑acolo şi‑au găsit fişa ei din patruzeci şi unu, care‑a confirmat că, fetiţă fiind, venea la policlinică şi se culca încrezătoare sub tuburile de Roentgen — cu o tu­moa­re benignă pe care nimeni nu s‑ar fi apucat acum s‑o trateze cu Roentge­nul.

Donţovei nu‑i rămânea decât să continue fişa veche, să consemneze faptul că ţesuturile moi erau atrofiate şi că e foarte probabil să fie vorba de o modificare radiologică târzie.

Bineînţeles că nimeni nu s‑a apucat să‑i explice nici tânărului chircit, nici acestei mame vitregite, că în copilărie fuseseră trataţi în mod greşit; din punct de vedere personal, această explicaţie n‑ar fi ajutat, oricum, la nimic, iar pe plan general — ar fi stânjenit propaganda sanitară în sânul popula­ţiei. Pe Liudmila Afanasievna, însă, aceste cazuri o cutremuraseră, o um­plu­seră de sentimentul persistent al unei vinovăţii ce nu putea fi nici răs­cumpărată, nici îndreptată — şi tocmai acest loc dureros îl atinsese astăzi Kostoglotov.

Îşi încrucişă braţele pe piept şi traversă camera de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă, păşind în spaţiul liber dintre cele două aparate stin­se. Şi totuşi, se poate oare pune astfel problema — dacă medicul are dreptul să trateze? Dacă gândeşti astfel, dacă începi să te îndoieşti de fiecare metodă acceptată astăzi de ştiinţă şi‑ţi pui mereu problema că s‑ar putea ca ea să fie cândva, în viitor, criticată şi refuzată — dracu' ştie unde ajungi! Da­că‑i pe-aşa, au fost descrise cazuri mortale pricinuite până şi de aspiri­nă: şi‑a înghiţit omul prima aspirină din viaţa lui şi a murit!... Atunci nu s‑ar mai putea trata nimic! Atunci nu s‑ar mai putea face nici măcar binele mărunt, de zi cu zi.

Această lege are, probabil, şi un aspect general: fiecare om care face ceva generează simultan şi una, şi alta — şi binele, şi răul. Numai că unul face mai mult bine, altul — mai mult rău.

Dar, oricât încerca să se consoleze şi oricât de bine ştia că toate aceste cazuri nefericite, laolaltă cu cazurile de diagnosticare incorectă şi cu cele în care măsurile fuseseră luate prea târziu sau greşit, n‑ar constitui, probabil, nici două sutimi din toată activitatea ei, pe când cei lecuiţi de ea, cei redaţi vieţii, salvaţi, însănătoşiţi — tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, păşesc prin câmpii, pe iarbă, pe asfalt, zboară prin aer, se caţără pe stâlpi, culeg bum­bac, mătură străzile, servesc din dosul tejghelelor, stau în cabinete sau în ceainării, îşi duc slujba în armată sau în marină — se numără cu miile. Nu­mai că ea era în stare să uite de toţi, de cele mai bune cazuri ale ei, de cele mai dificile victorii, dar îi va ţine minte până în mormânt pe‑acei câţiva, pu­ţinii nefericiţi, care se nimeriseră sub roţi. Aceasta era particularitatea me­moriei ei." (acest ultim fragment arata ca desi ea e prinsa in sistem si cantonata intr-o idee, totusi are intentii bune, ca se lupta ptr binele unor oameni, dar stiti ce fel de drum formeaza aceste intentii)


"Aflându‑se acolo pentru a salva viaţa, însăşi viaţa — în clinica lor, miza nu era aproape niciodată mai mică de atât — Liudmila Afanasievna era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice." (imi place ac fragment care vine putin inainte de cele doua de mai sus si arata ca nu orice e permis chiar daca crezi ca faci bine)


PS: mi-am luat libertatea de a sublinia putin ptr a evidentia niste idei.

PS 2: E interesant ptr mine ca am citit primul vol din Arhipelag (deci prima carte citita de ac autor) inainte sa moara anul trecut si m-am oprit ptr ca m-am gandit ca desi imi place e prea apasator si sumbru ptr mom ala. Dupa ce a murit le-am citit pe amandoua (vol 2 si 3) una dupa alta :)

PS 3 : mi-am sters articolul anterior incercand sa-l aranjez pe asta. Asta e, nu-l mai rescriu ca ma apuca nervii si nici nu mai sunt in starea aia, asa ca nu mai are rost acum

ta hand om dig cititorule 

This entry was posted on duminică, octombrie 04, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.