Author: No One
•vineri, noiembrie 27, 2009
Nu stiu ce am sa fac in acest articol, dar mergeti cu mine, mergeti cu mine...

Ziceam ca sunt om, in primul rand om, pentru ca a fi om insemna ca esti si cu bune si cu rele. E natura umana, si asa sunt si eu. Acum aceste ultime cuvinte "asa sunt si eu" vin in legatura cu altele "sunt asa cum sunt, sunt eu pur si simplu" si " ..sunt doar eu" ptr ca asta e justificarea mea pentru mine. Imi arata individualitatea si ma tine cu picioarele pe pamant.

Ce ciudat e omul, fiinta care simte. Ma fascineaza ca simtim, ca si eu simt. Diverse emotii, bune si rele. Noi suntem suflete fragile. Si ma bucur ca simt, si nu doresc niciodata sa incetez sa mai simt (asta o sa vedeti, daca nu ati facut-o deja, ca e o tema a mea), ptr ca simtind in intensitatea mea, sunt vulnerabil si fiind asa, sunt om. Vedeti cum se leaga si nici macar nu le-am scris undeva :)

Imi place sa gasesc nuante in ceea ce scriu, sa creez legaturi intre cuvintele mele din diferite articole (sau pot sa zic "posturi" daca "articole" suna pretentios). Sa stabilesc punti intre articole, puntii care, sa stiti, apar fara ca eu sa o fac constient (de cele mai multe ori). Imi place sa explic mult despre ceva, sa ma fac inteles despre un lucru  (pentru ca am un fix al meu, ca nu ma pot face inteles). Imi place sa cred ca scriu in imagini pentru ca mintea mea functioneaza vizual, in imagini, dar vad ca mai functioneaza si in cuvinte, care apar in mintea mea cate unul, cate doua, in general ca o linie scurta. Si de la ele pornesc (imagine, cuvant) si incerc sa dezvolt. Imi place sa scriu liber cum o fac acum, numai cu o ideea in cap, si sa las cuvintele ca cada pe tastatura, asa cum vin ele. Si ma surprinde cum vin, cum se aseaza, cum le iau inconstient din marele flux si le culc pe culoarea alb.

A scrie, e ca si cum ai lasa o semnatura. Aseara pe la trei jumate noaptea am scris un comentariu la o melodie pe un site (nu pe un blog), un mesaj care stiu ca nu va fi citit de multi (si dorindu-mi sa fie asa.). Si ma gandeam azi noapte ca asta e o semnatura, undeva in neantul asta ce il numim World Wide Web, asta e semnatura mea, unica, pierduta undeva acolo. Si asa am ajuns sa scriu ultimul articol (cel in versuri de dinaintea astuia) gandindu-ma la cuvinte aruncate, la semnatura si la sensuri. Si blogul nostru e semnatura, caci noi existam prin cuvintele noastre. Asta suntem... ciudat nu?... litere puse, aranjate intr-un anumit fel pe un fundal de culoare. Si ma gandeam azi noapte, cuvintele astea sunt/arata la fel pentru noi toti dar felul cum le aranjam, asta e semnatura noastra, astia suntem noi, asta ne face sa fim "eu, pur si simplu".

Legaturi fine in lumea asta... caci din asta e constituita: din legaturi. Asa cred eu acum (vineri 27 noiembrie 2009 la 21:12): ca totul se leaga. Si as vrea sa cred si sa pot sa vad aceste ite mai mult sau mai putin vizibile.

Si facem o noua legatura, "you've been here before", nu numai altadata in alta zi, ci in alta viata, alta lume, cand poate ne-am mai intalnit, asa ca de ce sa mai ciocanesti cand ma stii deja? Imi place dublul ei sens, desi l-am facut, in cazul asta, pe jumate constient.

Am zis sus ca scriu acum fara o directie clara, numai cu o idee. Ma fascineaza ideea la unii scriitori  (nu ca m-as numi eu unul) sa lase povestea sa curga, fara un final clar, unde personajele se dezvolta de la sine, in mers, in fct de situatie. Si ma gandesc ca vreau asta si de la blogul meu, sa curga cu mine, sa fie steaua mea si eu sa ma oglindesc (chiar daca partial) in ea. Pot fi teribil de comod, si ma surprind ca am o dorinta la fel de teribila de a scrie, si ca blogul asta a reusit ca imi canalizeze aceasta dorinta (in parte, caci, desi as vrea sa scriu constant, ma mai las lovit de comoditate). Si observ ca ma dezvolt cu el, mi se pare (dar nu stiu sigur) ca invat prin el, chestie care se suprapune peste sentimentul asta ca ma schimb (cateodata, totusi, mi se pare asa lent), ca ma maturizez, ca invat chestii printr-un fel de "ahah"-uri mai mult sau mai putin subtile. Si imi vine sa sar in sus de incantare si mirare: eu? ma dezvolt? ma extind? ma creez? si ma adun?

Si ne oprim la o ultima statie, aici unde tin neaparat sa scriu o chestie, niste cuvinte scrise de aceea persoana despre care intrebam cu doua posturi in urma. Ele sunt cam asa:  ":))) cred ca asta imi place enorm de mult la tine stii sa te faci inteles si pe deasupra imi place modul in care scrii si sa stii ca tu ma faci foarte fericita". Sa nu credeti ca imi fac un obicei din a scrie ce mi-au scris altii in discutiile cu mine, sau ca ma umflu in pene. Dar, citidu-l acum dupa ceva ani, e unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am putut primi. Si mi-a ajuns la inima, si ma face sa ma vad intr-o alta lumina. Mergeam azi pe strada si tot ce ma puteam gandi (pe langa sentimentul de detasare) e ca ii multumesc, chiar daca nu va stii niciodata ca am facut asta. Dar trag nadejde ca gandul meu s-a dus acolo, inspre ea. Si raman la ideea ca o femeie te poate influenta ca barbat, chiar si fara sa stie.

Azi am liniste in mine. Nu stiu ce va fi maine, dar azi sunt linistit, impacat. Si fara aparent nici o legatura (oare? :P), las ca titlu niste mici cuvinte.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on vineri, noiembrie 27, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.