Author: No One
•joi, noiembrie 19, 2009
Privesc trist spre ea. E acolo in fata mea. Dar e asa departe. As vrea sa ajung, sa o ating pentru o ultima data.
(Nu inteleg de ce-mi zambeste. Cu zambetul ei dulce, cu ochii ei calzi)
O vad dar nu mai pot ajunge la ea. Simt ca asta e ultima oara cand o vad. Si nu inteleg cum de se poate sa o pierd pentru totdeauna.
(Si totusi ea zambeste. Cu suvitele-i rebele peste chipul dulce, peste ochii calzi)

Se joaca cu o moneda in mana. Inchide un ochi si peste celalalt aduce moneda. Ca o eclipsa. Zambetul ei imi aduce liniste. Ma uit la mana ei dar moneda nu mai e.

Iar eu incep sa cad spre stanga.
Curg in cadere.
Cu incetinitorul.
Ca o bariera ce coboara in uitare.

Ma uit la ea... Flori de cires se desprind din corpul ei, dezintegrand-o progresiv, de la dreapta spre stanga, in vantul de dimineata.
Dispare din fata mea... in timp ce eu plutesc in cadere.

Ma apropii de pamant. Lin. Parca as fi purtat pe brate. Il ating cu umarul, apoi tot corpul meu se aseaza.
Petale roz cad in jurul meu. Peste tot. In liniste. Incet.

Ninge in culoarea roz.

Stau intins pe o parte si admir. Clipesc in reluare si suspin. Printre flori, prin lumina.

Si cand totul se opreste si linistea se lasa, inchid ochii si incep sa visez.
Iar pe chipul meu apare un zambet. Pentru ca acum inteleg si nu mai sunt trist.


Pentru ca acum am ceva cu mine. Ceva mic dar foarte important. Un simbol. Un cerc perfect... O moneda.


(am scris asta inainte de Suflete Pereche si imi place ca intr-un fel cele doua se completeaza)  

This entry was posted on joi, noiembrie 19, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.