Author: No One
•vineri, noiembrie 20, 2009
Stiti, primul lucru care-mi vine in minte cand vreau sa scriu un articol e: cum sa scriu asta? cu ce sa incep? e bine ce fac? (bine sunt trei :P)

Asa incep acum : Am un potential mare ca om si il irosesc. Si ma doare ptr ca stiu ca e greseala mea. Pe cine sa dau vina? Dar nici pe mine nu imi vine sa ma crucific ptr ca atunci cu ce mai raman?

Ma doare ca ma irosesc din proprie prostie, din frica. Ma gandesc ca traiesc in alta lume si nu in asta. E greu sa ma schimb, ptr ca m-am obisnuit asa, sunt multi ani in urma traiti asa, ptr ca asa m-am simtit in siguranta. (acesta ultima propozitie am scris-o initial la pers a 2-a, pur si simplu nu mi-a venit sa o scriu la pers intai)

Stiti voi vorba "mai bine sa incerci si sa gresesti decat sa nu incerci deloc" sau " nu ai ce pierde daca nu incerci". Dar eu parca fac in ciuda. Ma incapatanez in frica mea. Ptr ca intradevar mi-e frica sa risc, sa incerc. Mi-e frica sa nu fiu ranit, sa nu ma prabusesc. Stiu, suna stupid dar ptr mine e real. Stiu ca nu fac bine. Ma aflu intre frica de a esua (si a ma simti ca un ratat) si frica ca ma irosesc, ca ma distrug bucatica cu bucatica. Si culmea e ca ma simt ca un ratat acum ptr ca imi doresc mai mult de la mine, de la viata mea. Nu sunt multumit cu mine, sunt suparat pe mine.

Vreau sa precizez ca nu sunt un soi de grandoman sau ca ma cred mai bun decat altii, ci doar ca vad potetialul din mine, simt cum e atat de mare. Sunt istet, am simtul umorului, pot sa tin o conversatie, ma pot face placut, pot flirta, arat bine, sunt capabil de multe si totusi parca sunt un rebut, ceva nefinisat. Ma irosesc aiurea, ma izolez, mi-e frica. Si asta ma doare. Irosirea asta, ratarea asta e una dintre chestiile care-mi bantuie gandurile.

Daca as fi vai de capul meu as accepta, as zice "asta e", dar faptul ca pot sa fiu mai mult si nu sunt, asta nu pot accepta. Asta ma supara si mai intristeaza.

Stiu ca gresesc. Cum imi zicea cineva "tb lucrat la mentalitatea matali". Imi vine sa rad. Stiu ca nu fac bine ce fac. Dar am senzatia ca nu ma pot desprinde. Acum intelegeti un motiv ptr care am anxietate asta? Ca sa trec peste ea, tb sa iau niste decizi, sa am curaj, sa risc oricat de frica mi-ar fi. Simt ca e ca un test in viata mea. Si mi-e frica ca daca-l pic pur si simplu viata mea se va duce la vale. Cateodata ma simt de parca abia m-as mai tine pe linia de plutire.

Nu vi se pare ironic ca vreau sa devin psiholog? :))) Citeam in codul etic al psihologilor ca acesta tb sa aiba o stabilitate emotionala, sa nu fie afectat de chestii exterioare :) Uff uff. Si vreau sa fac asta ptr ca vreau ca altora sa le fie mai usor cu greutatile prin care trec, sa pot sa fac ceva ptr ei, sa nu se distruga in nepasarea altora.

Asta e drumul meu, transformarea mea, schimbarea mea. Dar e cu suisuri si cu coborasuri (si de asta e dificil, vorbeam mai demult de moral). E un fel de lupta cu mine. Am mai zis in alt articol (in alt fel decat aici si poate mai pe ocolite), ca daca ma "inving" (in sens pozitiv) lumea e a mea sa o traiesc.

Nu tb sa ma irosesc, nu-mi permit luxul. Toti incercam sa ne gasim pe noi printre ruine. Si eu fac la fel

Nu scriu acest articol la suparare. Sunt linistit acum, am energie (am facut o plimbare prin seara). Dar scriu ptr ca gandesc si simt. Si ptr ca imi doresc sa scriu asta undeva. E un fel de terapie? Vreau sa fie mai bine, sa fiu multumit cu mine, vreau sa fiu fericit. Vreau viata pe care trebuie sa o am.



Alanis Morissette - Wunderkind


ta hand om dig cititorule

This entry was posted on vineri, noiembrie 20, 2009 and is filed under , . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.