Author: No One
•miercuri, decembrie 09, 2009
Nu stiu care imagine a deteminat pe care (cea de aici sau cea din Lumina diminetii) dar am sa va scriu despre 2 dimineti si o noapte.

Prima dimineata de care va zic a avut loc pe terasa apartamentului in care stateam inainte sa ma mut la casa. Nu am putut sa dorm peste noapte (sau poate am stat la calculator :P, nu mai stiu), si m-am decis sa ma duc pe terasa, sa stau acolo putin. Imi place linistea diminetii iar de multe ori cel mai bine ma simt undeva intre orele 3 - 8 dimineata (bineinteles atunci cand nu dorm :P). Era o dimineata de vara. Soarele nu rasarise. Era o racoare placuta. Pe vremea acea beam Cola (nu mai beau de ceva ani) si bineinteles aveam una langa mine la masa. Era liniste de mormant in oras (stateam la etajul 5). Nu tu om pe strada, vedeam o vecina de peste drum cum impaturea niste haine. E misto sa stai dimineata cand toata lumea doarme, cand nu a inceput vacarmul. Si asa am vazut, cred, singurul rasarit cap-coada. Mi-a placut enorm rosul acela, cum se colorau norii unul cate unul, cum culoarea se deschidea. Parca era cu incetinitorul. Pacat ca ochii mei nu erau niste aparate de fotografiat, mama ce poze as mai fi facut. Erau nuante si nuante. Era ceva proaspat. Parca era un tablou. Totul se aprindea. Penumbra devenea lumina, albastrul se deschidea. Atunci mi-am zis ca mie imi place rasaritul, datorita atmosferei, ptr ca simti ca incepe, nu ca se sfarseste. Una din diminetile mele cele mai frumoase.

A doua dimineata a fost aici la casa. Rasarise soarele. Dar nu venise ora galagiei. Imi place dimineata aia pentru ca stateam in liniste pe treapta casei cu un bol cu cereale in mana si savuram momentul. Era anul 2007, primul an de anxietate. Eram putin ingandurat. Dar cum necum dimineata m-a furat. Printre ziduri, printre scanduri (ptr casa in constructie), cand dormeam inghesuiti intr-o camera fara geamuri. Era asa liniste, asa bine, as fi vrut sa tin in mine sentimentul acela, sa il am peste zile, peste ani, sa imi fie mai bine. Pe treapta, stand pe o scandura sa nu-mi inghete fundul, cu o piatra rotunda langa mine pe suportul metalic de ghivece. Si cu bolul acela in mana, mancand cu pofta cereale in lapte si cu putina miere. Ador micile momente.

Noaptea era tot in curte. Era luna plina. Si batea peste aleea de ciment. Si lumina toata curtea. Argint prin noapte. Si ma distram mergand pe alee si zicandu-mi "omul care paseste pe raze de luna" (de aici si un titlu :P). Ma imaginam ca mergeam pe niste fasii de lumina spre luna. Linistea orei zece. Ma simteam bine. Ma fataiam prin curte. Eram la aer, eram afara. Imi imaginam ca era vreun spirit pe langa mine si il rugam in gluma sa miste vreo piatra sa imi dovedeasca ca era acolo :)). Mi-ar fi placut sa merg pe acea alee cu un baston la mine, sa ma sprijin in el usor, cum o faceau oamenii in vremuri de mult apuse. Ma prosteam atat in interior cat si in afara. A venit vecinul si a stricat "linistea" aprinzand lumina in casa. Dar momentul a ramas. A ramas imaginea mea pasind pe raze de luna.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on miercuri, decembrie 09, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.