Author: No One
•marți, decembrie 08, 2009
Statea pe acoperisul lumii. Si privea in zare, trist si cocosat. Ma gandesc ca astepta in tacere. Pentru ca stia ca avea sa vina. Aripile-i erau rupte, cioturi sangerande. Cazuse de sus.

Ii lipsea sentimentul de caldura si de abandon, pe care-l traise acum mult, mult timp, pe cand avuse aripi si nu fusese izgonit. Aici jos simtea confuzia oamenilor, nu-si mai gasea linistea. Ma gandesc... asta este pedeapsa sau lectie?

Ati stat vreodata pe acoperisul lumii in primele ore ale diminetii?

Venea. Alerga peste cladiri, peste drumuri, printre copaci. Se lovea de ferestre si ricosa din ele. Acoperea tot ceea ce fusese gri, tot ce ii iesea in cale. Mangaia orasul, creatia fiilor lui Adam. Il cucerea fara ca acestia sa stie... In tacere. Aluneca incet peste metal, lemn si carne. Era unda orizontului. Aducea nou peste vechi. Aducea salvare. Venea.

Si el statea. Stia ce va veni.

Ingerul meu, vezi lumina diminetii? Vine inspre noi. Sa te cuprinda. Sa te imbratiseze. Aripile sa ti le refaca.

Sper ca zambesti, sper ca esti fericit acum. Eu nu te mai vad... e doar lumina. Lumina diminetii.

This entry was posted on marți, decembrie 08, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.