Author: No One
•marți, decembrie 15, 2009
Spun asta la modul general: de ce ne facem atata rau noua insine? Parca ne batem cuie in picioare. Ne crucificam pe crucea propriei noastre nebunii. Suntem niste Iisusi intorsi cu capul in jos.

De ce incercam sa ne distrugem in asa hal doar ca sa uitam, sa nu mai simtim, sa ne pacalim ca asa va fi mai bine. Suntem copiii super teribilisti a lui Dumnezeu, niste muritori care se cred nemuritori. Incercam sa ajungem la soare si in cadere ne ingropam in pamantul de pe care am plecat in zbor.

Eu tin la viata, pentru ca stiu ca asta e una din putinele lucruri, reale, tangibile, pe care le am. Stiu ca undeva in adancul meu exista acea samanta de distrugere, si daca ar fi fost alte conditii in viata mea, mai grele, mai aiurea, cred ca m-as fi aruncat in aer. Mi-am facut o cantitate de rau pana acum, dar nu fizic, eu nu actionez asupra mea fizic, ci psihic, prin decizii, ganduri, alegeri, frica, tot ce tine de minte. Am acest fel de a ma submina cateodata, de a ma sabota.

Dar multumesc lui Dumnezeu ca mi-a asezat viata in asa fel incat sa nu ajung in punctul cel mai de jos, ca m-a ocrotit si ca imi da ce este nevoie de a schimba ceea ce eu numesc "viata mea". Ca desi mintea mea are sensibilitatea ei, totusi culmea, gandind, ea ma face sa imi dau seama de anumite chestii, sa nu fac anumite chestii. Asta e unul din motivele pentru care de exemplu nu am vicii ca bautul, fumatul, mancatul in exces si altele. Imi dau seama ca nu merita sa ma arunc la gunoi, ca am niste chestii in care cred, si ca incerc sa le respect si sa le urmez. E tare pretioasa chestia asta mica si insignifianta numita viata. E o virgula intr-o statistica universala, dar e viata mea. Pot sa zic chiar ca sunt un norocos, ca primesc un ajutor la nevoie si ca imi dau seama de mine chiar si in momentele proaste. Tin ca mintea mea sa fie lucida, ptr ca tin sa stiu ce-i cu mine. Simt nevoia de abandon, dar nu prin lucruri care sa ma distruga.

Sunt oameni care sunt in deplinatatea fortelor lor (fizice si psihice) si as vrea sa fiu in locul lor, si ii vad cum se irosesc cu prostii. Dar sunt constient ca mai sunt si alti oameni care o duc rau, ca ceea ce simt eu e un stranut pe langa ce au ei, si ca ei ar schimba oricand viata lor cu a mea.

In momente ca astea imi dau seama cat de multa rezerva de "bine" mai am si ca nu tb sa o irosesc. Ca oricate coborari in jos as face, tot vreau sa reusesc sa ies din cerc. Iarna asta se pare ca va fi mai buna decat iarna trecuta si asta ma bucura, desi nu tot timpul e bine, mai e mult loc de imbunatatire. Dar sper si incerc sa am rabdare. Cred ca va dura un numar de ani pana sa zic ca sunt intr-un punct in care nu voi mai putea sa ma intorc inapoi. Sunt ca Romania cu un nr de ani in urma tarilor din Vest. Ani pierduti.

Eu cred ca cel mai mare dusman a unui om este el insusi. 

Nu va irositi viata cu prostii, pentru ca anii pierduti raman pierduti.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on marți, decembrie 15, 2009 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.