Author: No One
•marți, ianuarie 19, 2010
E o usa aparent normala, facuta din lemn, de un maro inchis, cu un maner sferic auriu, poate e veche dupa cum o vad sau poate e noua daca ai vedea-o tu. O usa pe un hol printre alte usi, nimic special pentru un trecator.

Dar de ce ma aflu in fata ei ezitand?

O stiu de mult timp, am vazut-o de atatea ori de fiecare data cand am trecut pe langa ea, chiar m-am oprit de la fel de multe ori in fata ei, dorind sa intru. Dar nu am facut-o. Ori m-am temut, ori am considerat ca nu sunt vrednic sa intru. Mi-am imaginat cum e dincolo, in nopti fara vise. Am creat fantezii cum ar fi, daca... Dar am ramas in fata ei asa cum o fac si acum.

Nu-mi trebuie cheie, caci nu are una. Trebuie doar sa intinzi mana si sa o deschizi.

Cateodata doresc sa nu ma mai gandesc la ea. Deloc. Pentru totdeauna. Sa ma abtin, sa nu intru. Sa imi fac in ciuda. Sa ma razbun astfel pe lume, care culmea nici nu stie ca ma razbun pe ea ca un copil suparacios si ciudos. Doresc sa zic gata, nu-mi pasa, pot trai si fara ea. Imi zic ca nu am nevoie de ce se afla dincolo de ea, ca pot si fara, chiar daca cateodata imi doresc asa de mult sa fiu de partea cealalta. Ma simt neputincios sa intru si as vrea sa fac un legamant sa nu o mai vad, sa o ocolesc, sa afisez dezinteres, nepasare si sa-mi traiesc viata fara gandul asta. Nu se rupe acum lumea in doua daca nu intru acolo. Asta e durerea mea, nu a lumii.

Dar stiu ca orice as face, orice as promite, gandul ma va duce din nou la tine, ca pasii mei ma vor aseza din nou in fata ta. Esti obsesia mea  Esti traire lipsa din viata mea. Usa blestemata de ce ma chinui in dimineti cand abia m-am sculat din vise si ma aflu cuibarit in plapuma mea calda incercand, chinuindu-ma, torturandu-ma sa nu ma gandesc... sau oare sa ma gandesc?

Ma infurie neputinta mea. E oare vina mea? Ca nu trec pragul tau? Oare traiesc doar prin vise, idei fantastice despre cum ar fi acolo? Oare ma torturez sadic simtind o placere in frustrarea mea?

Mai bine aveai o cheie. Mai bine Dumnezeu ma facea fara tine in minte. Mai bine eram o amiba fara minte ce isi duce traiul fara sa simta aceste nevoi. Asa in nestire. Mai bine ramaneam copil. Ferit de tine, fara griji si fara dorinte.

Dar acum stau in fata ta si sufar. As vrea ca lumea sa inteleaga ce e in mine dar nu o poate face. Nu complet, cum mi-as dori. As vrea sa nu mai stau ca un prost in fata ta, invinuindu-ma pentru esecul meu.

"As vrea", cuvantul celui ce nu stie a face pasul.

Cateodata imi zic ca sunt un stare sa te deschid si sa trec. Dar ma uit la mine, printre poze si trecut. Cum poate un amarat ca mine sa spere sa poata sa faca asta? Si nu o mai pot face. Pur si simplu mintea mea isi pierde din avant. Prea multe obstacole, prea multe lucruri acumulate ca sa ma mai pot desprinde.

Ma asez de perete opus si ma las in jos. Imi pun capul in maini de necaz. Stau in fata ta si parca ma amagesti, parca iti bati joc de mine. Tu impreuna cu toti cei ce iti stiu secretul. Si parca ma judeci: uite ratatul, ce mila ne e de el. Poate imi merit pedeapsa, de a sta aici pe hol.

Si inca o data ma ridic si plec. Cu coada intre picioare, cu regrete la care sa ma gandesc la noapte. Simtind ca nu mai e speranta pentru mine. Aici nu exista salvatori, ci numai cei ce esueaza.

Dar visele raman, visatorul din mine ramane. Usa ramane tot acolo.

This entry was posted on marți, ianuarie 19, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.