Author: No One
•sâmbătă, februarie 20, 2010
Am terminat cu sesiunea. In sfarsit...

In ultima saptamana si ceva am ajuns la pamant, cu oboseala, dormit prost, despresie. Se vede ca nu am mai avut o sesiune de mult. Nu prea fac fata unui efort prea lung. Dupa un timp pur si simplu mi se duce benzina. Mi-as fi dorit mai mult de la sesiunea asta, dar asta e. Dupa atata timp, chiar si niste pasii mici si mai nesiguri sunt bineveniti. O sa raman cu "boabe" pe vara, toamna, cine stie. Dar e bine ca am facut un pas. Adica se merge inainte :)) sontic sontic asa :P

Dar saptamana asta a fost poate si un moment de gandire. Dupa cum ati vazut in ultimele posturi am cam intrat intr-o zona neagra, hai sa-i zicem pe nume: depresie. Mi-am revenit dupa cateva zile dar mi-am dat seama (pentru a cata oara ?) ca nu pot sa fortez lucrurile nici cu mine, nici cu viata mea. Trebuie sa o iau usor. Sa las totul sa se aseze... asa cum vine. Imi doresc anumite lucruri, poate le intuiti, dar daca ma stresez pe ideile astea nu prea ajung nicaieri. Si trebuie sa accept ca nu tot ceea ce imi doresc imi va veni in viata asta, iar unele nu vor veni acum, ci undeva mai tarziu (zile, luni, ani, nu stiu).

As vrea sa promit ca de acum totul va fi bine, ca, gata, de acum ma voi ridica si ma voi indrepta mereu in sus. Dar nu e chiar asa de simplu. Sunt constient ca voi mai cadea, sunt constient ca voi avea momentele mele, depresiile mele, sunt constient ca ma voi mai stresa de acum incolo, ca drumul va fi unul parcurs incet, exasperant de incet. Nu totul se face dintr-o data. Si astfel nu pot sa promit pentru ca nu mi-as tine promisiunea. Si nu-mi place sa fac promisiuni pe care stiu ca nu le voi putea tine. Tot ce pot sa fac e sa merg inainte, sa fiu cat mai constient de mine, si in momentele cand ma prabusesc sa gasesc acea bucatica de energie sa ma ridic din nou.

Traiesc intre dorinte si ganduri, intre suparare pe mine si momente de disperare. Nu tot timpul, dar totusi destul. Asa ca voi sta pe loc si voi da drumul la ghidon. Cel putin voi incerca sa-mi aduc aminte sa fac asta :)

Am avut placuta, foarte placuta surpriza sa mi se ridice moralul de catre mama mea, exact atunci cand avem nevoie. Ma bucur ca are incredere in mine si ca ma sustine. E singura persoana care, dupa mine, ma intelege, ma vede cu adevarat asa cum sunt si imi da aer sa respir. N-am nevoie de reprosuri si nici de invinuiri, ci doar sa fiu sustinut, orice prostie as face. E asa bine sa iti zica cineva ca va fi bine, ca nu e atat de sumbru pe cat credeai, ca se poate si ca esti ajutat.

Acum sunt obosit, dar am speranta. Pentru mai bine. Pentru ceva mai mult. Am zis ca va dura si va dura. Probabil pe la vreo 30 ani daca o iau, asa, incet voi reusi sa-i ajung cat de cat din urma pe ceilalti de varsta mea. Si nu-i nimic. Incerc sa am rabdare si sa-mi dau timp. O parte din mine va regreta anii pierduti (de pana acum), dar poate asta e drumul meu si poate asa trebuie sa fie.

Acum pentru cateva zile voi incerca sa o dau pe somn, ca sa revin la programul normal de somn si sa scap de oboseala. Observ ca daca o iau razna cu somnul, o iau razna si cu restul.

"There's always something waiting at the end of the road. If you're not willing to see what it is, you probably shouldn't be out there in the first place."

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on sâmbătă, februarie 20, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.