Author: No One
•luni, februarie 08, 2010
Ma uit la creioanele colorate din dreapta mea. Stau ciudat, puse acolo, asteptandu-ma sa ma ocup de Dreptul Civil. Imi amintesc, uitandu-ma la ele, ca am treaba multa in fata si ca nu prea ma incadrez in timp. Si totusi nu vreau sa ma gandesc la asta, la invatat, la scris, la conspectat. Nu stiu exact la ce vreau sa ma gandesc.

Noaptea stand in pat ma gandesc la ce as vrea sa scriu pe blog. As vrea sa scriu multe, dar ma gandesc: e bine? Si din nou aceasi intrebare: cat sa pun aici? Impulsul e sa scriu si sa nu stau sa ma gandesc. Ma gandesc ca daca totusi scriu unele lucruri, sa nu dau posibilitatea la comentarii. Imi zic ca asa as putea sa scriu mai usor. Ca nu o sa ma mai gandesc ca o sa primesc nu stiu ce comentariu si cum o sa reactionez la el. Sau poate pur si simplu mi-e teama sa scriu. Teama de ce as putea scrie, de ce as putea sa descopar eu sau voi. Actul de a scrie e unul solitar. Stai in fata ecranului alb, si te apuci sa scrii, uneori sub un impuls, cand vrei sa scoti ceva din tine, alteori inconstient, cand pur si simplu vrei sa scrii. Vrei sa te explici, sa te justifici, sa te dezvalui. Cateodata e o nevoie, cum e uneori cand te apuci sa vorbesti incontinuu cu cineva, eventual plictisindu-l. Inconstient nu e vorba ca vrei sa faci impresie, ci doar vrei sa vorbesti, sa simti ca esti auzit (desi modul cum o faci e poate agresiv), sa scapi din tine si din lumea ta.

Am citit un post pe un blog, in care autoarea ne spunea (noua cititorilor) ca putem pune orice intrebari (cu cateva exceptii) despre ce dorim, daca avem nelamuriri sau vrem sa stim ceva. Stiu ca suna naiv, dar as fi vrut sa pun niste intrebari, despre mine, sa aflu e parere despre anumite lucruri. Dar nu pot acolo "in direct" si nu cred ca as putea, oricare ar fi modalitatea de a le pune. Am lasat un comentariu si aseara ma gandeam daca sa-l sterg (si acum ma gandesc la asta), ptr ca simt ca am lasat o portita deschisa, pe care as vrea sa o inchid repede la loc. Uneori, cand simt nevoia, as vrea sa zic anumite lucruri (aici sau oriunde se poate) dar nu pot. Nu pot sa ma conving daca e bine sau nu. Nu stiu daca e bine sa fac asta. Dar, culmea, imi doresc sa fac asta.

Dorinta de a zice ceva si constientizarea ca s-ar putea sa nu fie un lucru prea destept din partea mea.

Nu stiu ce sa zic despre resemnare. N-o suport, nu ma pot inpaca cu gandul ei, dar parca simt ca o traiesc, cel putin in anumite momente. Uneori simt ca se poate, ca lucrurile merg inspre bine, ca vad o luminita in tunelul asta, iar alteori, pur si simplu, parca sunt in bezna. Vad ceva, la televizor ori pe strada, ori aud sau citesc ceva, si ma intristeaza. Imi dau seama ca eu nu voi putea fi niciodata asa (referitor la ce vad, cum ziceam mai sus) sau nu voi putea trai niciodata o experienta ca aia sau aialalta. Ca voi ramane blocat la viata mea de acum, ca va trebui sa ma resemnez la un moment dat pentru totdeauna, ca nu exista cale de intoarcere. Si ma doare sa stiu asta. Ma simt ca un ratat, care vrea sa fie salvat din propria prostie. Ma simt ca un ratat ca nu reusesc sa ma scot din asta, sa ma eliberez. Simt ca persist in propria-mi prostie. Stiu ca poate sunt altii mai rau, mult mai rau, care ar vrea viata mea, care ar zice ca ce am e bine, ca nu e asa rau, ca daca ei ar fi in locul meu... Pot sa inteleg asta, stiu asta, dar nu ma ajuta. Sentimentul pesista, nu-l pot sterge asa usor cu buretele. Aici nu e reclama la detergent.

Cateodata as vrea sa ma resemnez, sa ma impac cu cine sunt, cu ce am, cu ce viata duc si sa merg mai departe. Sa nu-mi mai pese. Sa ma obisnuiesc cu situatia asta si sa merg pe automat, ca un robotel micut care isi duce viata pana la groapa de gunoi. Sa nu ma mai gandesc ca vrea una sau alta, sa nu-mi mai doresc una sau alta, pur si simplu sa trec pe langa si sa nu-mi pese.

Urasc resemnarea, pentru ca banuiesc ca atunci (daca voi ramane in ea) voi deveni rece, nu voi mai scoate nimic din mine, voi inchide calea de acces dintre lume si mine. Ca ma voi izola, cum am tendinta. Trist, izolat si rece ca Pluto. De asta mi-e frica. Si de asta nu suport raceala din oameni. Nu ii suport pe aceia care nu scot nimic din ei, care cica sunt calculati si pragmatici, care au interese mici si meschine in care nu le pasa, ci se gandesc numai cum sa calce peste altii. Nu ii suport ptr ca nu vreau sa devin ca ei. Nu vreau sa-mi pierd capacitatea de a simti. Desi, culmea, cateodata as vrea sa nu mai simt.

Dorinta de a nu mai simti nimic cateodata si constientizarea ca vrei, totusi, sa simti ceva.

Am scris despre mai multe lucruri aici, diferite intre ele. Mai degraba am sarit de la idee la idee. Nu exista o idee comuna sa le lege pe toate. Si vad ca am scris mult. Din nou. Gata, nu mai am ce spune, despre ce sa ma mai plang...  Ne vedem data viitoare, oricand va fi ea.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on luni, februarie 08, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.