Author: No One
•luni, martie 22, 2010
Stau in cadrul usii si ma uit inspre peron. E o gara veche din caramida rosiatica, asa cum erau pe vremuri. E liniste. Nu sunt multi oameni aici. Ii vad cum trec pe langa mine cu gandurile lor indreptate deja spre o alta viata. Alta decat asta. Bagajele sunt doar pentru a le aminti de unde au plecat, de o viata pe care au trait-o odata, intr-un trecut. Toti vor pleca pana la urma. Dar acum stau si asteapta. Unii se plimba incet pe peronul cufundat in umbra, altii stau jos pe vreo banca cu biletul in mana. Toti vor pleca...

Ma proptesc cu umarul stang in cadrul usii, incrutisandu-mi piciorul stang peste cel drept. Imi incrutisez bratele la piept si ma uit pe peron. Ea e mai in fata, undeva inspre stanga. Sta cu spatele la mine, cu chipul acoperit de borurile foarte largi ale palariei. Asteapta sa plece. Nu ma duc la ea, stau proptit in usa. Pana la urma sunt doar un privitor.

La inceput m-a luat prin surprindere plecarea ei, desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, mi-a trecut ideea asta prin minte. Plecarea astepta in aer, probabil era evidenta. Ea nu-si gasea locul aici. Dar acum, cand stau sa ma gandesc, poate ea cauta un ceva anume. Poate vrea sa gasesca ceva ce-i lipseste, poate vrea sa intelega ceva la ea. Poate acest drum ii va aduce o concluzie mult dorita. Poate... nu stiu. Eu nu am cum sa stiu. Dar sper ca va gasi ceea ce cauta. Toti avem aceasta cautare in noi. Ii inteleg nevoia.

Un zgomot sparge tacerea. Trenul se apropie. Zgomotul e din ce in ce mai aproape. Creste pe masura ce se apropie. Franele sunt actionate si un scartait prelung se aude in toata gara.

Ma uit la ea. Parca zice ceva. Nu inteleg prea bine... ceva cu "adio". Erau mai multe cuvinte, dar nu le-am auzit. Nu simt totusi ca e un adio. Nu stiu cui a zis asta, probabil a facut-o pentru sine. O mica promisiune...

Trenul sta linistit in gara, asteptand ca minutele sa treaca. Un hamal ii ia bagajele si i le duce la un vagon aflat mai in spate. Ea isi cauta in tacere vagonul, il vede (e putin mai la dreapta) si se duce inspre el. O vad cum se urca si atunci ma gandesc ca poate e un suflet ce nu apartine... niciunui loc, niciunui om. Un suflet calator ce nu poate sa prinda radacini.

Nu o mai vad. Acum doar astept. Astept ca trenul sa plece, astept in acesta zi insorita de primavara. Toti au urcat. Toti vor pleca. Eu sunt aici doar ca un martor al plecarii lor.

Trenul se pune in miscare, prinde avant si iese incet din gara. Pleaca din acest loc, pleaca din aceasta gara. Tot ce a ramas in urma e fumul alb ce mangaie peronul. Tot ce a ramas in urma e linistea. Nu mai e nimeni aici. Totul e tacere.

Ma desprind din tocul usii si o iau incet prin interiorul garii. Ies in strada, in lumina soarelui. E puternic, imi bate in ochi. Ma uit in sus la ceas. E 11 si 11 minute. Zambesc... ce cifra ciudata e acest 11. Imi desprind ochii de pe ceas si dispar in lumina.

This entry was posted on luni, martie 22, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.