Author: No One
•miercuri, iulie 21, 2010
Am o imagine in minte.

Eu intr-o camera cu lucruri rupte si sparte in jurul meu. Ma concentrez si ele se repara, revin la forma initiala. Imi imaginez ca se reintregesc in reluare (invers modului in care s-au spart). Nu stiu ce e. Telekinezie? Le refac pe toate, le recreez si refac camera asa cum era inainte. Cu o singura exceptie. Oricat m-as chinui un obiect nu se reface. Ma uit la el spart acolo pe podea. Imi dau seama ca unele lucruri nu se mai pot repara. Ele raman asa, sparte, pentru totdeauna. Nu mai insist sa il refac pentru ca stiu ca nu se poate.

Eu intr-o sala de restaurant. La fel, lucruri rupte, zdrobite si sparte in jurul meu. Numai ca de data asta sunt oameni in jurul meu. La fel, cu un soi de forta a mintii le refac pe toate, le readuc la momentul initial de dinainte de distrugere. Dar un obiect ramane spart, refuza sa se refaca. Oricat m-as concentra nu pot sa-l repar. La fel, ma uit la el dandu-mi seama ca nu pot face nimic, e in afara puterilor mele. Am un saculet la mine si pun in el toate bucatile alea care erau imprastiate in fata mea. Mi se pare interesanta ideea de a aduna toate acele cioburi intr-un loc, intr-un saculet.

Tot timpul exista ceva in "camera" care nu poate fi reparat. Tot timpul apare un astfel de obiect ce nu poate fi refacut. Tot ce iti ramane sa faci e sa le pui in saculet si sa accepti ca asa este.

Nu e un vis. E doar o imagine din capul meu. Am mai incercat sa scriu despre asta, mai demult, in alta postare (care e nefinalizata). Nu mi-a iesit. Dar mi-a ramas in minte. De asta am si scris-o aici.

Imi fac din nou probleme cand ma gandesc la inima mea. Eu si gandurile mele negre. V-am zis oare ca e posibil sa fiu putin ipohondru? Cad usor intr-o mica depresie zilele astea. N-am chef de nimic, n-am pofta de mancare, ma tem. Nu-i suport pe ai mei. Ca un pustan mucos ma gandesc ca nu ma inteleg. Vreau sa scriu. Incerc sa imi alung gandurile negre atunci cand apar. Creez sfere de sticla, cutii in care sa le pun si le expediez de la mine. Trebuie sa dorm cand trebuie. Stau pe loc asteptand sa-mi treaca. Astept momentul in care sa zic "gata, e de ajuns, hai sa ne revenim". Pana atunci imi conserv energia. Nu cred ca ma va tine multe zile. Nu vreau sa iau Xanax ca sa-mi dau un sentiment de siguranta. It's all in the mind, baby, all in the mind.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on miercuri, iulie 21, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.