Author: No One
•luni, august 09, 2010
Ninge...

Sunt un copil al iernii. Nascut in tacere, cand au cazut fulgii cei mari de inceput de an. Sunt un copil alb. Stand, asteptand in troiene albe de zapada. Sunt copilul tacerii. Stand singuratic in fata casei, cand ceilalti stau ascunsi pe langa soba.

Este asa frig acum in lume, in aceste ore de nesomn. Stau ghemuit in paltonul meu, asteptand... asteptand. Sfarsitul lumii. Pe tine. O noua speranta, un nou vis. Stiu sa astept, o fac tacut, pe neobservate. Stiu ca nimeni nu ma vede pentru ca toti sunt in case. Stiu ce e cu mine pentru ca ma stiu atat de bine. Daca m-ai intreba ce caut aici afara n-as stii cum sa-ti explic, dar eu stiu, eu inteleg, undeva peste granita cuvintelor pentru mine are sens.

Astept ca fiecare fulg sa se lase peste pamant. Stiind un secret ce nu exista. Stiu de ce e asa liniste. Eu o generez. Eu ma joc cu tacerea asta. E copilul meu. Copilul unui copil. Si ochii mei sunt blanzi cand ma uit la el cum se joaca prin zapada. Ma bucur fara cuvinte, fara sa vreau nimic in schimb, fara bravada si galagie. Asa ar trebui sa fie in viata, chiar daca nimeni nu te aude.

Si cand vine lumina, imi las pasii sa ma indrume, prin zapada, peste drumuri. Inconjurat de tacere. Necunoscut pentru altii. Drumul asta il fac singur. Mi-ar placea sa fiu cu cineva, sa-mi tina de urat, dar stiu ca nu este posibil. Cine poate stii ce e in sufletul tau? O parte din mine va ramane intotdeauna acolo in curte, in fata casei. Dar cealalta va hoinari singura prin vise, printre ganduri, pe drumuri numai de ea stiute. Ea nu se va intoarce acasa. Ea nu va sta langa soba. Ea va stii ce este tacerea. Cum este linistea iernii. Ce este singuratatea.

This entry was posted on luni, august 09, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.