Author: No One
•miercuri, septembrie 29, 2010
Nu vi se intampla sa vorbiti in mintea voastra cu X sau Y (ma refer la persoane reale in cazul asta) si chiar sa dialogati cu ele? :) Ok... trecand peste faptul ca s-ar putea sa ma considerati nebun :P eu chiar fac asta. Adica "spun" lucruri acolo (in mintea mea) pe care nu cred ca le-as zice persoanei daca as fi fata in fata cu ea. Lucruri despre mine. Ma cert cu ele sau port discutii placute. Ma gandeam in gluma ca "I cut the middle man", intermediarul, si practic receptorul sunt tot eu. E o "varianta" ciudat de safe. Practic eu fac regulile si acolo zic tot ce vreau sa zic despre mine. Am posibilitatea asta pentru ca: (a) nu deranjez, (b) nu ma autocenzurez si (c) nu exista un conflict de fapt. De asta cred ca facem unele dialoguri (imaginare) in mintea noastra (nu cred ca sunt singurul care face asta). Si uneori le facem pentru ca vrem sa zicem anumite chestii catre anumite persoane dar nu suntem in stare (sau nu vrem). Pot sa zic ca ne temem de consecinte, de pareri, de impresii? Sau poate stim ca nu se pot zice, ca nu se cade sau ca nu e voie. Cum e oare sa traim cu dialoguri imaginare in mintea noastra? Nu stiu daca faptul ca ele raman in noi e de bine sau nu. Cand e bine sa le spui in lume si cand nu e bine? Sunt ele cumva un mic secret pe care-l tinem pentru noi, stiind ca numai noi il stim? Creandu-le traim o iluzie?

Lucruri nespuse care nu trebuie sa iasa, nu vor sa iasa sau pur si simplu nu gasesc momentul potrivit sa iasa din mine. Poate asta sunt dialogurile imaginare.

PS: E ciudat cum pun intrebari care nu sunt de fapt intrebari (oare cum ar numi un psiholog chestia asta?)

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on miercuri, septembrie 29, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.