Author: No One
•luni, septembrie 27, 2010
Si unde se duc visele noastre dupa ce mor? Si ce sa ne facem cu visele pe care nu le vom avea niciodata? Tot ce putem fi dar nu vom fi niciodata?

La sfarsitul zilei raman in fata unui monitor. La sfarsitul zilei imi dau seama ca nu mai e nimeni decat eu. La sfarsitul zilei incerc sa scriu ceva dar nu pot articula in cuvinte.

I'm drifiting away. Cel putin asa mi se pare. Cel putin asa pot sintetiza in cuvinte. Dar nu e in sensul rau. Cred. Nici in sensul bun. Ma detasez? Nu ma mai pot atasa? Atata timp izolat de lume ca nici nu mai stiu sa comunic cu ea. Poate nici nu mai vreau sa comunic cu ea. Sunt ca o mare calma cu adancuri triste. Asa ma simt acum. Nu poti obtine o reactie "violenta" de la mine (de exemplu nervi, suparare-suparare, entuziasm...). Vorbesc de ceva palpabil, din care sa zici ca ma manifest. Nu ma mai manifest. Poate asta inseamna detasare (nu stiu). Poate nici nu mai vreau sa ma manifest. Vreau sa fiu ca o linie, fara oscilatii. Ce e de zis sa ramana in mine, in mintea mea.

Vedeti.. cand scriu pe blog niciodata nu sunt sigur de cuvintele mele. Daca le lasi sa curga in voie numai tu ca autor le poti intelege cu adevarat, stii de unde vin, ce inseamna, cum se leaga. Partea proasta e ca nu le poti da celorlalti o harta. Fiecare intelege ce vrea. Stiu ca intelegeti ce zic, numai ca eu am tabloul, eu stiu schema. Asa e si la voi pe blog. Bits and pieces. Tabloul nu va fi vazut niciodata.

Scriu pe sarite pentru ca gandesc pe sarite. Nu vreau sa scriu postarea si ideea. E mai usor sa scrii ce vine. Poate nu totul trebuie sa aiba sens. Ciudat cum vreau sa dau un sens si in acelasi timp stiu ca lucrurile nu au sens (cel putin pentru cel ce participa). Poate lipsa de sens inseamna de fapt mai multe sensuri la un loc. Nu exista sens pentru ca nu exista o singura realitate pentru toti. Realitatea mea si realitatea ta. Realitatea ta si realitatea mea. Privim lumea din unghiuri diferite si nu putem suprapune imaginile. De aia nu exista nici sens (desi poate la un nivel mai mare, mai sus de noi, el exista).

Nu simt acum ca... Hai sa zic asa: cand esti tanar, cand esti copil, iti vezi viitorul ca pe unul implinit (am evitat "fericit", "frumos" si altele cu un motiv), unul in care ajungi undeva, acolo unde iti doresti. Acum nu simt asta. Nu, nu sunt nici negativist acum. Resemnare. Oare asta e resemnarea? Cand accepti ce ai in momentul ala? Cand iti dau seama de cum esti si simti ca altfel nu mai poti fi? Intr-un oras mic si gri, singur, poate cu o slujba de cacat, poate cu o sotie banala sau poate cu o javra (prima venita, prima acceptata), poate cu niste copii pe care nu stiu sa-i cresc, cu frustrari si vise neimplinite. Stiu, stiu, viitorul ti-l faci singur. Dar acum nu mai sunt asa sigur de mine in situatia asta. Oare imi merit soarta? Am vazut atatia oameni cu un viitor "mai mic" decat si-au dorit, incat sunt sceptic la visele, la sperantele, la promisiunile celor din jur. Ce te face pe tine sa crezi ca vei trage lozul cel mare? Suntem ca spematozoizii, multi ne pierdem pe drum.

Sunt genul "Totul sau nimic". Bineinteles, ca orice lucru, asta are si parti bune si parti rele. Probabil mai multe rele.

Daca ma veti intreba "care e durerea mea?" sau "ce ma deranjeaza?", nu va voi putea da un raspuns clar. Niciodata. Pentru ca nu va pot gasi un singur raspuns, o singura cauza. Ma deranjeaza ca asta si asta si asta, pentru ca a fost asa, dar si asa, si am inteles asta sau aia si eu ma gandeam la asta si asta, care veneau de acolo si de aici, cu legaturi pe aici si pe dincolo... Ati inteles ideea :) Probabil ca am lipsit de la lectia aia in care sa sintetizam totul in cateva propozitii :) E ca si cum m-ai pune sa trag o linie dreapta intre A si B cand sunt o multime de puncte pe langa astea. Numai linia de cocaina e asa dreapta :))

Ma amuza faptul ca vroiam sa zic ceva si am zis (cred) altele :) Senzatia aia ca m-am invartit in jurul casei fara sa intru in ea. Sau poate am intrat. Sau poate doar m-am uitat pe geam. Nu ma joc cu voi, doar ca nu mai stiu. Dupa un timp pierd sirul. Nu ma ajuta nici ca ascult o melodie in timp ce scriu. Adica asta. Cred ca asa ma simt acum.

Imi place sa fiu random cand scriu sau vorbesc. Eu cel ce tine sa aiba controlul asupra vietii sale. E ca un fel de evadare. Imi place sa ma las purtat de ideile, gandurile care imi vin si sa n-am o linie care sa ma ingradeasca.

Am citit mai demult un blog in care autoarea scria cam ca mine. Scria interesant, tot asa sarind si aberand ca mine. Ma plictiseau si ma enervau postarile ei lungi :) Ca sa vezi. Deci cititorilor aveti acceptul meu sa va plicitisiti si va enervati :P

E 2:47. Ma opresc aici. As continua, dar cica mai trebue sa si dorm

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on luni, septembrie 27, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.