Author: No One
•vineri, octombrie 22, 2010
Până în anii '90, tulburarea bipolară era considerată o boală adultă. Astăzi, totuşi, mai bine de 800.000 de copii sunt diagnosticaţi cu această boală, lucru care a dus, de cele mai multe ori la traumatizarea şi stigmatizarea lor şi a familiilor din care fac parte. Acest documentar HBO urmăreşte părinţi care se confruntă cu corvoada teribilă de a avea grijă de copiii lor marcaţi de depresie, violenţă şi gânduri suicidale.

Am vazut documentarul "Diagnosis Bipolar" pe HBO. Stiam putin despre asta dinainte. Este o tulburare foarte aiurea. Cel ce o are, din ce am inteles, are schimbari de stari (stari bune - stari rele), trece de la euforie la furie, violenta, depresie, are tendinte sinucigase. Problema e ca nu se pot stapani, isi pierd controlul pur si simplu. Nu e ceva ce faci constient, premeditat. Ziceau in documentar ca la ei riscul sa se sinucida e de 26 ori mai mare si am vazut ca apare la varste mici (6-7 ani) si devine din ce in ce mai mare cu cat inainteaza in varsta. Iau multe pastile pe zi ca sa nu mai aiba crize (o fata lua 8-10 pastile). Mi s-a parut asa aiurea, parca erau intre ciocan si nicovala. Pe de o parte daca nu luau pastile puteau avea crize violente care puteau duce la ranirea lor (chiar si sinucidere) sau a celorlalti, daca le luau aveau o tona de efecte secundare, de la probleme cu tiroida pana la moarte (erau medicamente puternice, noi, inca netestate indeajuns). 

Societatea ii izoleaza si pe ei si pe familiile lor, nu au prieteni, le e greu sa se integreze. Institutiile si societatea sunt cu un pas in urma (cred ca e valabil si in alte cazuri si situatii). Oamenii nu inteleg, vad doar un om "nebun", un om violent fara motiv, un sinucigas, un pericol. Ce naiba, unii oameni nici nu inteleg ce e aia depresie, la ce sa te astepti mai mult. Cum e? Daca mie nu mi se intampla, nu-mi pasa sau nu ma intereseaza. Nu zic ca eu sunt mai bun, probabil ca sunt la fel de ignorant ca ceilalti. Si maine probabil o sa uitam cu totul.

M-au impresionat foarte mult parintii lor. Nici nu mai puteau sa fie furiosi. Vorbeau asa de linistit, intr-un fel chiar obosit. Numai ei stiu prin ce au trecut si ce simt ca parinti. Si o chestie care m-a impresionat la ei: se purtau foarte frumos cu copii lor, aveau toata atentia lor. Cand sunt asa cum sunt ii apreciezi mai mult. E frustrant cand nu iti poti ajuta copilul. Inteleg asta. Si in mine s-ar rupe lumea daca as trece prin ce trec ei, caci fata de copii "normali", bipolaritatea nu poate fi controlata prin invatamant, reguli, cearta, vorba buna. Cum sa ai grija de copilul tau cand nu poti controla ce are, cand nu e vina lui?

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on vineri, octombrie 22, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.