Author: No One
•duminică, decembrie 12, 2010
A fost odata in vidul negru o fiinta, numai o fiinta. Aceasta stia, avea cunostinta a tot ce putea sa fie. Dar nu a trait niciodata ce stia. Se simtea imcomplet. "Cum sa fiu eu intreg cand nu am trait si nu am simtit tot ce stiu?" Asa ca in intunericul acela a inceput sa-si imagineze, sa gandeasca. Sa transforme gandul in cuvant. Sa transforme cuvantul in realitate. In acest intuneric a inceput sa creeze. Dar in acelasi timp s-a impartit. Din el au iesit mii de milione de miliarde de imagini mai mici ale lui. Fiecare ii semanau si fiecare era o parte din el. Erau scantei pline de cunostinte dar fara capacitatea de a intelege cum functionau acestea in lumea creata. Stiau dar nu intelegeau. Si aceste scantei, ca niste copii care plecau de la zero, s-au imprastiat in lumea creata de fiinta suprema. Ca sa invete si sa inteleaga ce stiau de cand au plecat. Au plecat sa traiasca vieti, multe vieti, asa de diferite vieti. Au plecat ca sa devina precum fiinta de la care au plecat.

Iar acum fiinta asteapta, asteapta ca fiecare din aceste scantei sa invete. El e legat de ele si ele de el. Prin ele si el ajunge sa traiasca, sa fie complet. Asteapta ca scanteile sa ajunga ca el si sa se reintoarca la el. Asteapta sa ajunga si ea la creatorul ei.

PS: imaginati-va ca totul se intampla in mai putin de o clipire, ca infinitul e mai mic decat secunda. imaginati-va un univers care se desfasoara asa de repede ca nici nu exista. imaginati-va ca nu exista punct de pornire si nici punct de sfarsit.

This entry was posted on duminică, decembrie 12, 2010 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.