Author: No One
•miercuri, ianuarie 19, 2011
Wow, acum am asa o senzatie ca sunt atat de mic in lumea asta. Nu nesimnificativ, desi si asta se poate intelege. Ci mai degraba departe de lumea reala, de lumea aia care m-ar face praf numai cand s-ar uita la mine. Ma simt ca un copil care nu stie ce e viata si care inca e prea norocos. Sunt un norocos. N-am avut greutati majore in afara de cele facute de mine. Am fost ferit la o adica. Poate in ochii vostri par un fandosit. Nu ma simt asa, si nici nu mi-e rusine cu cine sunt. Imi place cine sunt, chiar daca pentru altii pot parea un mucos sau un copil. Cumva, culmea, faptul ca sunt cum sunt e consecinta a acestui "ferit". In alte circumstante poate as fi fost altfel. Nu vreau sa fiu altfel oricat de vulnerabil ma face cel ce sunt acum.

Incerc sa construiesc un om care sa se potriveasca cu ce vreau eu de la el. Sa-i dau acele calitati care sa-l faca un cineva de care sa-mi placa si sa nu permit crearea si dezvoltarea acelor defecte care sa-l faca un om cu care sa nu am nimic in comun.  Notiunile de "calitati" si "defecte" sunt subiective aici, depinde de cum vede fiecare in parte.

Nu stiu cum suna dar existenta mea imi comfirma ca e loc pentru oricine pe acest pamant.

Poate sunt un orb, in lumea mea sub clopotul de sticla. Poate de fapt nu stiu nimic despre nimic. Poate dorm visul celui ce nu vrea sa se trezeasca.

Incerc sa privesc prin lentilele realitatii. Sa ma privesc. Ma pot descurca eu in lumea asta? Sunt oare incapabil de a trai o viata "complexa"? (poate aveti voi un alt cuvant mai bun) Vreau sa traiesc alta viata? O alta viata?

Asta e contradictia. Nu vreau sa fiu un altul. I'm fine cum sunt ca persoana. Dar cumva parca sunt nepotrivit in decor. De parca as fi venit in slapi la fotbal.

Mai citesc cate ceva, mai vad sau aud cate ceva si atunci parca vad o alta lume. O alta in afara mintii mele. E ca si cum ai pune 2 poze una langa alta. Una cum vad eu lumea si alta cum e posibil sa fie lumea. Ca-n carticelele alea: sesizati diferentele. Cateodata simt ca I'm fucked. Ca ar fi mai bine sa ma dau la o parte ca si asa nu am ce face pe acolo. Ca nu ar trebui sa-mi doresc nimic din ce e acolo, in imaginea aia, si sa ma rezum la a mea. Asta e izolarea de care vorbesc uneori. Sau cel putin una dintre nuante.

Daca as avea superputeri as misca lumea din loc. Dar asa ma plimb oriunde cu kriptonita mea. Poate am si uitat ca o mai am la mine.

Uneori as vrea sa fiu un calator pe care sa nu-l stie nimeni. Sa traiesc o mie de ani pentru ca nimeni sa nu stie de existenta mea. Sa-mi duc propriu-mi secret si singuratatea prin lume. Sa trec si sa ating oameni dar sa plec mai departe. Tot timpul mai departe, spre un nou loc. Niciodata pe loc, niciodata al cuiva. Sa-mi creez propriul blestem si sa-l duc cu mine. Sa traiesc ceea ce stiu ca nu as putea trai daca as sta pe loc.

Dar mie imi place sa fiu al cuiva, sa stau pe loc, sa am stabilitate si liniste. Ce chestie, nu? Sunt intre o tendinta (pe loc) si un gand (calator).

Poate superputerea mea e imaginatia. Sau cuvintele. Sau vulnerabilitatea. Sau faptul ca sunt constient intr-un anumit fel. Sau... poate e altceva.

Nu-mi vine sa cred ca sunt asa tocmai pentru ca am trait intr-un anumit fel. Tocmai viata asta, pe care de multe ori nu am placut-o, m-a facut cel ce il vedeti acum. Culmea, nu as vrea o alta viata daca as stii ca ea m-ar face altfel, mai rau. Gandul ca nu as fi fost eu daca totul s-ar fi petrecut altfel.

Iau o moneda de jos. Are doua fete. O intorc pe o fata si vad o imagine, o intorc pe cealalta si vad o alta imagine. Dar e o singura moneda. O singura moneda.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on miercuri, ianuarie 19, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.