Author: No One
•vineri, ianuarie 14, 2011
Trebuia sa merg cu un coleg undeva anul trecut. Nu l-am sunat sa vorbesc cu el si nici nu m-am dus. Si am si evitat sa merg pe la el cand m-a invitat. Nu am vrut, not in the mood, mi s-a parut prea mult. I'm not a bitch cu oamenii cu care as putea fi prieten, dar, desi nu e exact nepasare, nu imi dau interesul sau am o lipsa de implicare. Nu sunt genul sa dau semne de viata cand devin comod si nu am chef de viata  Probabil ca sunt si anti-social. Wellll, that's me... sometimes. Not proud of it

Mi-ar placea sa cred ca as fi un prieten bun cu cineva dar in realitate nu stiu cat sunt de bun de fapt. Nu e vorba ca sunt rau dar parca nici nu depun efortul de a fi unul care sa-si faca simtita prezenta, sa existe acolo.

***

Desi ceea ce voi zice acum nu a venit direct din ceea ce am zis mai sus, cred ca se potriveste si aici. Cand faci ceea ce faci nu poti sa te plangi... De fapt poti, ca esti om, dar nu poti sa fac din asta un motiv de victimizare, sa zici ca lumea e asa sau pe dincolo, ca saracul de tine esti neinteles. Cand faci ceea ce faci, platesti un pret, pe care trebuie sa ti-l asumi si sa intelegi ca ceea ce ai facut e facut de tine si ca acele consecinte exista tocmai pentru ca ai facut asta.

Nu stiu cum e la altii, dar eu inteleg care-i pretul cand fac ceea ce fac si desi ma plang, nu ma victimizez (adica considerand ca are cineva ceva cu mine sau ca ceea ce se intampla e din vina cuiva). Cel putin eu asa cred, cine stie, poate de fapt sunt in mare mocofan si vorbesc prostii.

Facem lucruri arbitrare si impotriva noastra si de aici platim preturi pe care nu le acceptam cu adevarat. Suntem responsabili de noi si de binele nostru. Ne jucam, platim pretul. Exista motive de ce facem ceea ce facem, motive interioare, poate stupide sau nu. Ele sunt ascunse, adanc, sub un strat superficial de motive simple. Noi in mare le vedem pe astea simple (care pot sa fie logice) si din comoditate sau frica evitam sa le vedem pe cele reale.

Suntem fiinte complexe si in complexitatea noastra facem lucruri care la o vedere din exterior sunt stupide. Ne uitam la copii si ne dam ochii peste cap cand culmea noi tot copii am ramas. Nu stiu de ce suntem asa cum suntem. Cateodata am senzatia ca ne invartim asa in gol, prostindu-ne.

PS: desi e posibil sa se lege, primul paragraf nu e motivul sau generatorul a ceea ce a urmat dupa el (doar am vrut sa scriu despre asta - ma refer la primul paragraf). Gandurile astea au venit, culmea, pornind de la un episod din în derivă :))

In completare: am pus si stelutele alea sa le separ, primul paragraf ramanand primul. Si... trec (sau poate am trecut) printr-o faza cand ma intreb ce-i cu oamenii. Ce e cu mine? Ce e cu voi? De ce suntem asa? De ce facem ce facem? De ce suntem asa de... nu stiu... ciudati, aiurea, dificili, intortocheati? (ma refer la oameni in general, la natura omului) De ce ne facem ce ne facem?

Nu stiu ce m-a apucat de ma gandeam zilele trecute (ieri, alaltaieri) la asta.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on vineri, ianuarie 14, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.