Author: No One
•duminică, ianuarie 23, 2011
A zis-o bine Raza -> "avem nevoie unii de altii"

Ma uitam la un film in seara asta (My Sister's Keeper) si ma gandeam la faptul ca sunt asa de mult drame in lumea asa. Si sunt multe care nu sunt fluflu-uri (nici nu stiu daca exista cuvantul asta). Chestii grele, la care nici nu ne gandim. Nu ne gandim, nu pentru ca suntem rai sau vrem cuiva raul (vb de un om ahhh... sa zicem "normal"), ci pentru ca nevazand, neauzind, nestiind, ele nu fac parte din realitatea noastra.

Sa va zic de tacere? De faptul ca toti tacem si ne menajam, si pe noi si pe altii? Unde este punctul in care tacerea nu ne mai face bine si ne face rau?

Avem nevoie unii de altii nu pentru ca am fost construiti a fi fiinte sociale, ci pentru ca suntem legati unii de altii.

Eu am avut noroc ca am avut cine sa ma ajute (adica ai mei parinti). Ca am putut sa ma intorc acasa. Ma gandesc cateodata ca daca mai stateam singur acolo (in Cluj) putea sa fie foarte rau pentru mine. Cine stie, ajungeam printr-un spital pe undeva. Ma autodistrugeam traind izolat si nemancand. Trebuie sa o recunosc, ca daca ma prinde, cateodata sunt asaaa de incapabil de a avea grija de mine. Ma intreb uneori daca mai pot sa traiesc singur. Daca nu cumva sunt o persoana dependenta. Nu stiu ce sa zic. Viitorul pare, in unele momente de gandire, nesigur.

Intrebare: suntem in stare oare sa stam langa o persoana care are nevoie de ajutor? Putem sa renuntam la unele aspecte din viata noastra doar pentru a ajuta o persoana? Suntem in stare sa suportam? Ai sta langa cineva, bolnav de exemplu, si l-ai ajuta no matter what? Oricat ar durea, oricat te-ar supara, oricat ti-ar pune rabdarea la incercare? Ai putea sa ajuti fara sa ceri nimic in schimb?

Eu nu stiu daca as fi in stare sau nu. Sa zicem ca pentru o ruda mai apropiata as sta, dar pentru cineva care nu mi-e ruda? Un prieten, o prietena, un (o) necunoscut(a). Gandul de a ajuta e frumos, nu? Dar parca facut dupa regulile noastre. Vad drame si ma impresioneaza, ma induioseaza, ma misca, dar oare nu e prea putin? Multi dintre noi avem momentele noastre de induiosare si apoi trecem mai departe absorbiti de problemele noastre. Si cu oamenii aia cum ramane?

Tin minte cand eram la spital in Cluj (ma luase durerea de rinichi) si pe patul pe care statusem eu venise o fata. Eu asteptam sa-mi dea trimiterea la urologie. A inceput sa planga. Cine stie ce problema avea. Parea de varsta mea. Cat ma costa sa-i zic ca va fi bine sau, daca era tot cu rinichii, ca o inteleg? Mi-am zis sa nu ma bag, sa nu deranjez. Cine sunt eu sa-mi bag nasul in viata altuia? Ce naiba sa-i zic? Daca crede ca fac pe desteptul? Nu domne, am luat ce aveam acolo langa pat si am tacut. Dar mi-am dorit sa-i zic ceva, chiar mi-am dorit. Dar cu intentii nu faci nimic. Unii ar zice ca si cu vorbele nu faci nimic.

De aia nu suport tacerea (desi si eu o folosesc sau o impun si ma bucur de "beneficiile" ei). Stam asa in tacere si asteptam un miracol. Stiti povestea cu lenesii, nu? Trei tipi se aseaza la masa si comanda de mancare. Si apoi zic: "cine vb primul plateste". Tacere. Era masa plina si tacere. Stateau si se uitau unul la altul. Vine un caine si le mananca mancarea, iar la sfarsit il musca pe unu de nas. Ala tipa. Iar ceilalti, vazand asta, ii zic sa platesca. E asa de amuzant ca e trist.

Am completat un chestionar mai devreme despre bloguri. Uite o idee despre bloguri. Scriem ca sa eliminam tacerea. Tacem in lume si astfel scriem bloguri.

As zice multe dar parca nu mai am energie de a mai scrie si de a aseza cum trebuie cuvintele aici. Ele sunt in capul meu obosit si parca imi trebuie un mare scriitor sa le puna pe foaie, caci eu nu pot.

Simt ca trebuie sa spun un banc, sau macar ceva amuzant, ca sa va fac sa radeti si sa nu mai fiu asa serios :) Dar nu o fac. Poate altadata.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on duminică, ianuarie 23, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.