Author: No One
•joi, martie 31, 2011
Tocmai ce citesc un articol despre filmul The Dark Knight. E o scena acolo inspre final (spoilers alert :P) in care Joker pune cate o bomba pe doua feriboturi si le cere oamenilor de pe fiecare sa arunce in aer celalalt feribot ca sa supravietuiasca. Daca nimeni nu face ceva atunci el le va arunca in aer pe amandoua. La final, atat civilii cat si puscariasi aleg sa nu faca nimic.

Unora nu le-a placut aceasta scena pentru ca e nerealista. Intr-o lume la fel ca a noastra (realista?) astia s-ar fi omorat fara jena si fara prea multe ganduri. Si mie imi plac filmele cat mai realiste, dar acum am sa ma intorc impotriva mea si am sa apar scena (poate subiectiv) tocmai pentru ca imi pun intrebarea: oare suntem multumiti cu lumea asta in care traim? Eu unul nu sunt si as vrea ca lumea sa fie mai buna, si chiar cred ca poate fi. Dar marea majoritate (inclusiv eu) ne multumit cu varianta asta plina de resemnare: "asta e lumea in care traim", "asta e viata", "asta e". Ceea ce vrem de fapt sa zicem e ca suntem prea comozi si prea fricosi sa facem ceva.

Poate o sa exagerez, dar am sa zic ca daca ne multumim cu ea atunci ea e lumea pe care o meritam. Ii meritam pe Iri si pe Moni, meritam circul de la televizor, meritam politicienii pe care ii avem, meritam toate taierile de salariu si toate taxele pe care le primim, meritam orice om mort prin nu stiu ce razboi absurd, meritam toate chestiile "rele" din lumea asta. Meritam pentru ca nu suntem dispusi sa facem ceva. Le meritam pentru ca prin pasivitatea noastra le aprobam, chiar daca nu suntem de acord cu ele. Toti pasii inainte au fost facuti cand cineva a luat atitudine, si-a propus sa schimbe ceva. A facut exact ce altii nu vroiau, sau le-a fost frica, sa faca. Nu schimbi lumea butonand telecomanda si uitandu-te la Iri si Moni. Dar ca sa schimbi ceva important, iti trebuie intai curaj, apoi putina nebunie, rabdare, determinare, in timp sa ii aduci pe altii pe langa tine, iti trebuie o minte deschisa si acel "omul potrivit la locul potrivit". De asta sunt rari oamenii astia. Si de asta ii apreciam apoi ca fiind "mari oameni".

Cine stie, poate e o ironie aici. Intre viziunea noastra "realista" asupra lumii si continua noastra dorinta de a ridica in slavi oameni cu adevarat remarcabili.

Si la sfarsit zic ca poate lumea in care traim e rezultatul "bataliei" dintre cei ce vor sa schimbe ceva si cei care vor ca lucrurile sa ramana asa cum sunt.

Later Edit: si acum (dupa ceva timp) am gasit asta :)

All I want is an evening’s entertainment that accurately portrays the meaningless nature of existence, the pain and pointlessness of life, and the infinite human capacity for thoughtless cruelty. Never again should I be forced to watch someone’s dreams come true!

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Eat
Author: No One
•marți, martie 29, 2011
Azi dimineata, dupa doar doua ore de somn, m-am trezit cu o durere de stomac. De aia de zici ca a bagat cineva mana in abdomen si iti strange stomacul. Durere ca asta am mai avut numai atunci cand facem foamea. Inca mai am tendinta cateodata sa nu mananc pentru mai multe ore, mai multe decat trebuie. Dar in cazul asta am mancat azi noapte la 11, asa ca ma mir de unde a venit.

Ok, de ce zic asta? Desi imi place sa aberez, stiu ca e cam silly sa scriu o postare despre durerea mea de stomac :)) Totusi, trebuie sa zic ca la mine e mai probabil sa cititi postari de astea :D Nu, sa revenim la idee... for everyone out there: Eat, si eventual cu ocazia asta: dont't fuck up your stomach.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•marți, martie 29, 2011
Imi place ideea filmului si trailerul. Si desi nu am zis pana acum, imi place putin si de Kat Dennings :)


ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•marți, martie 29, 2011
Hai sa vorbim putin. Hai sa rasucim cuvintele in broasca. Lumea se intoarce si tu ramai. Agatat, agatata. De noi. Cei ce nu suntem. Realitatea este numai un nou nivel al unui vis. Viseaza in continuare.

Si tu ai venit. Ai spus ceva. Si lumea s-a rasucit si eu am ramas. Agatat, agatata. De ea? Cea ce nu este. Visul este doar primul pas catre realitate. Traieste in continuare.

Si am deschis ochii. Dar nu am vazut. Nu prin ochii astia. Ochii tai luminau peretii, holul asta din intuneric, usa. Si i-am inchis. Caci ce rost mai are sa vezi cand nu poti sa vezi?

Si ai luat mainile de la urechi. Dar nu am auzit ce ai zis. Nu prin urechile astea. Sunetul vibra pe langa pereti, pe holul ala luminat de neone, in usa. Si mi-am pus mainile la urechile tale. Caci ce rost mai are sa auzi cand eu nu pot zice nimic?

Lumea se intoarce. Precum niste oglinzi. O rotatie. Si tu esti in ele. O rotatie. Si eu sunt in ele. O rotatie. Si oglinzile se opresc incet. Nimeni nu mai este in ele. Sunt goale.

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•luni, martie 28, 2011
Mai in gluma, mai in serios, acum imi dau seama de ce stau mult pe la calculator, sau pe la televizor, sau citesc foarte mult deodata. Poate o fac pentru ca odata ce ma asez in pat si nu am nimic de facut, incep sa ma gandesc, si atunci nu ma mai opresc. In general, sunt doua mari zone, prima sa-i zicem "pumni in cap", a doua fete si sex. Amandoua ma consuma dar in feluri diferite, prima mai aproape de un sentiment de depresie, a doua de excitare si dorinta. Amandoua au regret in ele. A doua e o combinatie de chin si placere, mai ales ca gandesc in scenarii si imagini.

Somebody said a while ago that it's not a big deal, but for me it seems that it is.

Inteleg cum e faza cu "it's not a big deal", chiar o inteleg, dar daca gandurile la fete si sex ma fac sa ma simt cum ma simt atunci este. La suprafata pare sex si relatii, dar daca cobor adanc si incerc sa vad de unde pleaca atunci vad ca e singuratate si lipsa unei intimitati anume care numai aici, in asta, o pot gasi. Poate de asta sunt fascinat si ma gandesc in fanteziile mele la "a fi atins" si la "a atinge". Si aici cand scriu ma leg de asta (mai ales in micile mele postari fictionale). Asta include si reversul: imposibilitatea de a atinge, cand raman numai un privitor -> ciudat cum se leaga de anumite chestii (titluri, postari, idei) pe care le-am scris aici. Ma gandesc acum cand scriu, ca asta, situatia de privitor (privita si ca "distanta" ori imposibilitate de a atinge), ma defineste ca tip in relatiile cu fetele (dar si cu oamenii in general).

Cand am zis "a atinge" parca am deschis un baraj, acum am, si fac, in mintea mea numai conexiuni. Dar de "a atinge" si legaturile pe care le gasesc ar trebui sa scriu o postare separata (care din pacate nu cred ca va fi scrisa prea curand, pentru ca odata ce voi termina voi pierde conexiunea cu ideea). Uite ca am deviat de la ce vroiam sa scriu.

Ce vroiam sa scriu? :)

Nici eu nu mai stiu exact ce, desi unele idei le-am scris. Dar mi-am adus aminte de ceva la care ma gandeam in noaptea asta. Desi stiu de multi ani ca e imposibil totusi intotdeauna mi-am dorit sa fiu salvat. Ce naivo-siropos suna :)) dar se leaga de ce am scris mai sus. Stiu, stiu ca lumea nu functioneaza asa, dar cred ca tot timpul voi avea "dorinta" asta. Va fi mica mea dorinta de fiecare data cand voi intalni o fata :) Mica mea dorinta nespusa. Ciudat cum dorintele astea sunt asa de nerealiste :)), desi sunt chestiile dupa care tanjim cel mai mult :)

Stiu ca acum o sa par un copil suparat, dar nu mai astept nimic. Nici o fata, nimic. Gandurile le voi suporta, dorintele le voi face si desface, noptile vor fi cum vor fi. Dar ma voi opri aici. Nu voi actiona in nici un sens. Ce va fi va fi.

Asta (ultima chestie) e ceva ce vroiam sa zic de mai demult, dar nu vroiam sa sune ca si cum as da cu un ciocan in perete. Totusi pentru mine la asta se reduce acum directia in care vreau sa merg.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•duminică, martie 27, 2011
Dupa cum stiti, gandesc prea mult. Dupa cum e posibil sa va fi dat seama gandesc anticipativ si ipotetic. La asta ma gandesc acum. Am o compulsie de a face scenarii :)) "Ce-ar fi daca", "dar daca", "daca crede asta sau asta sau astalalta", "daca nu va merge", "daca sunt inteles prost". Etc etc etc :P

La ce ma gandeam de am ajuns la ce am scris mai sus? Revenisem la un gand mai vechi pe care l-am scris si aici mai demult. Daca vreau sa scriu despre cineva pentru ca numai asa imi pot scoate gandurile din cap? Sa ii zic ca am blog sau nu? Tendinta e sa nu zic, pentru ca daca ar sti n-as mai putea scrie. Vedeti?: "daca", "?", "sa ii zic..." sau  "daca ar sti..." (cand evident nici nu exista persoana) :))

Fara legatura cu ce am scris: imi place de Anne Hathaway :) Nu stiu, ceva in legatura cu fata ei o face extrem de draguta. Nu sunt numai ochii sau zambetul, e o energie anume, are ceva copilaresc in ea fara a o face copilaroasa (cel putin ptr mine). Pare si foarte de gasca, are o atitudine/personalitate anume in sensul asta. Oricum, din interviuri si clipuri banuiesc ca nu e chiar asa o fata cuminte cum arata. She's got some filthy filthy mind in there :)) (or so it seems to me)

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•duminică, martie 27, 2011
Stiti reclama asta?


Asta e melodia din ea. Cu cat o ascult mai mult cu atat ma simt mai bine acum :) Imi place, imi place, imi place.

Melissa Lefton - Anything can happen

Today is not like yesterday
I can see things have changed

PS: Imi place imaginea cu tipa care sta aplecata peste usa masinii, cand parul ii este ciuflit de aer. Frumos zambet :) (ca-n reclame :D)
PS 2: Cam frig azi (m-a pus dracusorul sa zic acu doua zile ca e frumos :)) )
PS 3: Dar ma simt bine :) (in mare parte si datorita melodiei)

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•vineri, martie 25, 2011
Am incercat sa ma gandesc ieri cum sa-mi explic nesiguranta intr-o postare. Nu pot. Nu am cuvintele sa zic de ce e asa. Stiu ca e o trasatura de-a mea dar un "de ce?" nu stiu sa elaborez. E ca si soarele de pe cer. Stiu ca e acolo dar nu as putea sa va explic cum functioneaza.

Ma gandeam, tot ieri, ca nu-mi vine sa cred cum eram acum 3-4 ani. Sau ca eram asa. Ma refer la anxietatea pe care am avut-o si situatia prin care am trecut. Mi-a luat numai o luna, maxim doua, sa cad. Februarie-martie 2007. De acolo s-a adancit si mai mult si apoi incet incet mi-am revenit. Doi ani de zile. Cam pana in vara lui 2009, sa zicem, desi 2010 a fost anul in care am simtit ca am revenit la linie. Ce vreau sa zic e ca pentru 2 luni de cadere mi-au luat 2 ani de revenire. Bineinteles ca aceasta situatie a avut un sambure in mine. Nu poti sa o iei aiurea fara sa ai ceva de dinainte in tine. Costul? Ani pierduti si un pas inapoi, un mare pas inapoi. Unul pe care nu-mi permiteam sa-l fac mai ales ca eram deja in urma. Unul care va fi acum greu de recuperat.

Sa nu va pierdeti anii aiurea. 

E o zi frumoasa azi afara :) Trebuia sa zic asta :P

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•joi, martie 24, 2011
Te vad cum te plimbi pe strada, cum te misti, incet, plutind printre ganduri. Parca cu fiecare pas pe care-l faci lumea se inclina odata cu tine. Inspre stanga, inspre dreapta. E o tacere in mijlocul galagiei, si acea tacere esti tu. Te vad cum aluneci usor, ca intr-un film mut filmat intr-un moment de nostalgie. Iti vad parul ondulat si pana la umeri cum se misca in timp ce chipul ti se indreapta aici si acolo, inspre puncte numai de tine stiute. Privesti ca si cum tu nu ai face parte din lumea asta. Acum, aici, parca esti tu si restul lumii. Doar coincidenta si necesitatea au facut ca tu sa mergi prin orasul asta. Nu-ti vad chipul totusi, pentru ca te vad din spate. Intotdeauna din spate. Fara un chip la care sa ma raportez. Dar nu-i nimic, raman cu mersul tau, de care sunt absolut fascinat. E ceva trist in felul cum iti misti soldurile, in felul cum iti apleci capul. Te urmaresc si sunt prins in sentimentele tale confuze, dar chiar si asa nu-mi vine sa ma apropii si sa-ti zic ceva. E oare ciudat din partea mea sa "admir" tristetea ta in timp ce te plimbi pe strazile astea? Devii obsedanta cu fiecare pas pe care-l faci, devii de neatins. Emani o energie plina de tristete care efectiv trece prin mine. Si ma atrage, ma face sa te urmaresc in continuare, fara sa ma apropii, fara sa incerc sa-ti intrerup tacerea. Te vad si ma simt fascinat. Te vad si ma simt vinovat ca nu iti pot zice ceva ca sa-ti ia gandurile. Te vad si te doresc.

(...)

E greu sa incadrez acest text. E fictiune ok, dar il pun la "pe foi albe" ori la "catre ea"? Initial, cand mi-a venit ideea, nu stiam unde va veni, dar dupa ce m-am pus sa scriu, intai in minte, apoi aici, mi-am dat seama ca se potriveste mai mult in "catre ea". Aceasta categorie are o intimitate anume, specifica, si asa cum am intentionat cand am creat-o ea, chiar daca este intr-un invelis fictional, contine gandurile mele (slefuite pe alocuri) pe care le am sau le-am avut cand vine vorba de o "ea".

Ideea a pornit de la o imagine la care m-am gandit si mood-ul a fost creat de un anumit tip de filmare pe care-l vad in filme. Mi-am imaginat o femeie mergand pe strada, undeva intr-un oras mare dar nu intr-o zona cu zgarie nori, cu cladiri din sticla, eu vazand-o din spate ca si cum as merge in spatele ei. Nu sunt foarte aproape de ea, sa zicem ca sunt la vreo 3 metri, destul cat sa o vad din cap pana in picioare dar sa vad si detaliile. Desi nu am ceva specific in minte ca imbracaminte, totusi am o notiune de cum ar putea fi imbracata. Dar detaliile le las la imaginatia voastra :) Totusi, sa zicem ca este (un inceput de) primavara sau de toamna :P Fizic, felul cum arata, femeia ar arata cum arata Marion in Inception, poate cu parul putin mai lung (poza aici).

Stiti secventele alea din filme cand personajul e filmat din spate, iar imaginea se inclina usor in stanga si in dreapta ca si cum si tu ai merge in spatele lui? Cam asa ar fi mood-ul imaginii. E un "mers" asa incet, melancolic, fara graba.

Imi place imaginea asta :) E genul acela de imagine de film ori de fotografie. Creeaza, in mintea mea, o anumita atmosfera, de la care pot sa incep sa scriu. In general am imagini de astea in minte cand vreau sa scriu ceva si m-am gandit sa profit de ocazie sa explic cum e ea, o imagine, in mintea mea, pentru ca nu e prea usor sa redai mood-ul specific unei imagini intr-un text, mai ales cand vrei ca cei ce citesc sa vada ce ai vazut si tu.

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 23, 2011
Doamne ce nu-mi plac romanii care se plang tot timpul de Romania si de cum sunt romanii. Ok, nu e o tara vestica, suntem cam balcanici, avem ceva defecte ca popor, ne-am prostit traind 40 de ani in comunist si nu stiu cati alti ani sub alte imperii si natii. Si eu sunt nemultumit de cum merg lucrurile si de cum actionam si reactionam ca romani, dar news flash roman mic cu nasucu' pe sus: pana una alta te-ai nascut intr-o tara numita... stai asa sa-mi aduc aminte... Romania?, si guess what? esti roman :)) Mamica ta e romanca, taticu tau e roman, prietenii aia ai tai sunt romani si iti faci veacul (sau ti-ai facut veacul) in Romania. Ar fi frumos ca in loc sa te plangi sa faci ceva in privinta asta, nu? Da' ce sa-i ceri, e mai usor sa te plangi decat sa faci ceva.

Nu sunt o persoana nationalista si nici nu ma da patriotismul afara din casa, dar e tara mea si cumva tin la ea pentru ca imi da un sentiment de apartenenta, pentru ca, oricum ar fi ea, e a mea. Asta nu inseamna ca sunt de acord cu felul cum sunt unii romani sau cu felul in care se desfasoara treburile pe aici, dar oricare mi-ar fi sentimentele catre ea si cetatenii ei totusi apartin de ea. Nu sunt nici chinez, nici suedez, nici pakistanez. Sunt roman nascut in Romania si e logic, cel putin pentru mine, sa tin cu tara asta care pana la urma, asa cum am mai zis, e a mea.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 23, 2011
Ok, am sa incep o nou categorie cu tot ce este legat de zodia mea (self centered? ohhh yeahhh :D). Nu stiu exact inca ce nume ii voi pune (e posibil sa il schimb pana ma hotarasc). Ideea e ca aici vor veni toate chestiile pe care le consider adevarate in legatura cu mine. Treceti cu vederea glumitele de prost gust :)

 "wonderful sense of..." - awww how sweet, they're using wonderful in the same context with me :D

that is if you can get me to a date :))


ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 23, 2011
Nu am chef de oameni, nu am chef de ei pe langa mine, nu am chef sa vorbesc cu ei. Nu raspund la telefoane, nu vorbesc pe mess, nu dau semne de viata. Vad ca am tendinta sa ma retrag din ce in ce mai mult. Sau poate tine de o perioada. Sau poate m-am obisnuit eu asa. Cel mai probabil prima si a treia luate impreuna. Ce ma face sa ma gandesc la asta e faptul ca vad ca intr-un fel caut si vreau sa fie asa. M-am obisnuit, cum am zis. Acum parca imi vine peste mana sa fiu altfel, si nici nu mai am o motivatie sa fac ceva in privinta asta.

Desi eu am lapsusuri in legatura cu cuvintele sau cu ce vroiam sa zic de mai mult timp, parca de un an mi se pare si mai evidenta treaba asta. Simt ca m-am tampit. Nu-mi aduc aminte de cuvinte (imi stau pe limba, cum se zice) mai des ca de obicei, uit vreo idee si trebuie sa stau putin sa imi aduc aminte, uit cuvantul in romana dar stiu echivalentul in engleza (sau chiar vorbesc avand expresii in engleza in minte in locul celor romanesti) desi nu vorbesc engleza in viata de zi cu zi (sunt in mijlocul Romaniei, cu cine sa vorbesc? :)) ), parca nu mai am coerenta in ceea ce zic tot incercand sa-mi gasesc cuvintele. Nu stiu, poate exagerez eu sau mi se pare, dar e aiurea cateodata cand raman blocat asa de parca as fi analfabet.

In sfarsit de cateva zile, poate o saptamana, am reusit si eu sa dorm normal. Ma culc inainte de 12 si ma scol undeva pe la 6-7 de dimineata. Cred ca am tinut-o asa intr-un somn aiurea vreo 2-3 luni. Ma culcam la 3, 4, la 6, la 8, la 12 si chiar mai tarziu si ma sculam dupa-amiaza, seara, sau chiar in mijlocul noptii. Ma si mir cum de am rezistat lunile astea. In general ma afecteaza daca dorm aiurea, dar probabil dormitul mult (6-8 ore), chiar daca in alta parte a zilei, m-a tinut pe linia de plutire.

Si ca sa fiu random asa: azi am visat ca alergam foarte foarte repede cu o perna in mana (in cealalta aveam probabil tot o perna, sau o plapuma) pe la ce cred eu ca era marginea Bucurestiului.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•luni, martie 21, 2011
E o scena in (500) Days of Summer in care Summer ii zice lui Tom ca ea e Sid, lasand sa se inteleaga ca el e Nancy. Daca nu stiti, adevaratul Sid (Vicious) era basistul formatiei Sex Pistols si, desi nu se stie exact ce s-a intamplat cu adevarat (el a zis ca s-a trezit a doua zi si ca ea era moarta), se considera ca el a omorat-o pe Nancy (aveau o relatie tumultoasa). La cateva luni de la moartea ei a murit si el (sau s-a sinucis) de la o supradoza cu heroina.

Clipul de mai jos e cu Joseph Gordon-Levitt (Tom) care o joaca pe Nancy si cu Zooey Deschanel (Summer) care il joaca pe Sid. Practic e preluata ideea din film si transformata intr-o scena, oglindind putin si scena respectiva din film. Clipul e scris si regizat de acelasi regizor care a facut si filmul, adica Marc Webb.

Mie mi-a placut foarte mult scena :) Sper sa va placa si voua.


Later Edit: :) avem aceleasi picioare. De fapt aveam aceeasi constitutie. Ma refer la Joseph :P. Numai ca el e mai atletic, iar eu nu am gatul lung si umerii ingusti cum ii are el.

Inca doua poze ("meme" cum le zic pe net) cu referire la (500) Days of Summer



ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•duminică, martie 20, 2011
De la un timp nu mai am tragere de inima sa scriu. Parca nimic din ce as putea scrie nu mai are insemnatate. Nu e vorba ca nu am ce scrie. De aberat pot sa aberez pana la sfarsitul lumii, dar tocmai asta mi se pare acum: o aberatie. Ce vreau sa scriu, nu mai vreau sa scriu dupa un timp. La ce ma gandesc, pare fara valoare (nu e ca si cum as zice chestii noi aici :)) ). Nu mai am pornirea de a scrie, mai simplu. Imboldul ala care te face sa o faci chiar daca nu e cine stie ce postare (ca idee sau ca subiect).

Candva mai demult, cand am inceput, o dorinta vis-a-vis de blogul meu era sa scriu despre mine, sa ma arat lumii. Acum nu mai simt nevoia asta. Sau cumva... nu mai vreau? Banuiesc ca e putin din amandoua. Cred ca astept sa ma reasez si sa vad ce directie trebuie sa aleg, sau mai degraba cum sa abordez blogul asta. Pot sa o fac mai light asa cu muzica, filme, glumite, poze si chestii. Dar stiu ca la un moment dat ma va nemultumi profund sa postez numai in felul asta sau ma voi blaza de tot pana la plictisire. Pot sa o dau pe rant si cam tot ce e prin zona asta, dar cred ca as deveni prea sacaitor si prea rautacios. Pot sa scriu despre mine dar atunci va trebui sa ma indepartez de voi si sa ma retrag intr-un colt. Ciudat cum gandul ca daca voi inchide comentariile imi da senzatia ca ma va ajuta sa scriu. Nu stiu unde sa ma pozitionez cateodata pentru ca vreau cate putin din orice :))  Si filme, si rant, si despre mine, si sa tin o legatura cu voi, si sa scriu de parca nu as fi citit. Plus altele care nu-mi vin in minte acum. 

Sau poate nu vreau sa iau o decizie in ce directie sa o iau sau cum sa ma plasez. Nu e asa simplu sa scriu intr-o singura fraza tot ce vreau sa zic pentru ca, pentru mine cel putin, o idee isi are radacina in mai multe locuri. Simt ca m-am indepartat de blogul care l-am inceput, simt ca ma cenzurez, simt ca nu am ce zice, simt mi-am pierdut din energie si ca m-am blazat, simt ca scriu de dragul de a scrie si de a avea un blog, si tot asa.

Nu ma prea pricep eu sa scriu simplu si la obiect  :))

Am obosit si eu poate, pentru ca vad ca nu ma duc nicaieri. Blogul asta a fost creat si din dorinta de a ma indeparta de starea in care eram inainte de el. De a ma tine ocupat si de a ma duce in alta lume. Si vad acum ca sunt tot acolo unde eram si inainte, ca blogul nu ma ajuta deloc asa cum am dorit. Da, am invatat despre mine si poate m-am si schimbat de cand scriu dar nu e de ajuns. Golul e tot acolo. Blogul asta nu-l va lua. Pana la urma depinde de mine. Si asta tot blogului trebuie "sa-i multumesc". Tot scriind, si traindu-mi viata in acest timp, mi-am dat seama ca nu ma pot desprinde de "zona mea de confort", ca traiesc intr-o incapatanare continua. Cu cat inaintez cu atat imi dau seama ca va fi un singur rezultat in viata mea. Izolarea si resemnarea. Din ce ce in ce mai mult, cu fiecare gand, ele devin realitate pentru mine. E ca o tinta de la care simt ca nu ma pot abate. Blogul asta poate a fost o incercare de schimba ceva, de a ma exprima si prin asta de a imi modifica realitatea. Zic "poate" pentru ca nu mi-am zis clar  "mah, am in plan asta si asta", pur si simplu am zis sa am un blog si apoi toate motivele au venit, unele atunci, altele in timp.

Nu renunt la blog. Si postarea asta nu e nici o incercare de a crea premizele unei renuntari "controlate". Voi mai scrie, numai ca voi avea probabil o perioada de reajustare ori de tranzitie. De fapt, nici eu nu stiu ce si cum, stiu doar ca voi mai scrie, mai rar sau mai des, habar n-am. Va fi, in parte, in functie de mood, ca intotdeauna.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•vineri, martie 18, 2011
(Uneori) Absenta luminii nu e intuneric ci e doar absentă a luminii.

Ma gandeam la asta acum. E cumva cand nu esti "an evil do-er" dar cumva nici nu esti nici "a good guy" (or "gal" :P). Sau poate, mai exact, esti o persoana buna intr-un moment mai rau fara sa fii totusi una rea (dar sa te simti asa). Esti, practic, intr-un moment cand iti lipseste "lumina", undeva pierdut(a) in no man's land-ul dintre bine si rau.

Nu e starea mea de acum, dar am fost (si voi fi) si asa.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•vineri, martie 18, 2011
Zilele astea cuvintele nu au valoare. Iar lumea e departe, asa cum o privesc eu de aici. Oare ce sa scriu cand totul pare fara valoare? Oare cum sa ma simt cand simt ca vreau sa fiu asa de departe de oameni? Momentul de "acum" e asa de schimbator incat nu am destul timp sa ma opresc asupra lui atata timp cat sa scriu ceva. Iar eu trec prin micile conflicte de stare care ma duc de la impaciutor la rautacios si inapoi.

Sau poate in perioada asta sunt intr-o continua stare de nemultumire. Nemultumit pe ceea ce imi vine in minte in momentul respectiv. Nemultumit de cuvinte, imagini, oameni si de mine. Nemultumit sa nu pot spune exact ce vreau sa spun.

Dar oricum ar fi (caci acum, cand sunt aici, nici eu nu mai stiu cum este), astazi cuvintele nu au valoare, iar eu ma simt departe de lumea asta.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 16, 2011
standing in line
waiting for my kingdom

N-am postat niste melodii de mult, nu? Asa ca profit de ocazie sa pun doua melodii dragute ce le-am gasit astazi. Daca le stiti, nu va incruntati :P, eu in general nu prea sunt la curent cu melodiile si tendintele. Guess I'm a late bloomer :P



ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 16, 2011

Tot asteptam
Ce naiba asteptam?

In locul postarii asteia as fi scris una din categoria "pe foi albe" despre un om si cadavrul sau pe un lung drum prin pustiu, dar asa astept cuvintele potrivite, cufundat in comoditatea unei melodii. In locul ei as fi scris acum cateva ore o postare ca un fel de raspuns catre cineva (ori ca un fel de inside look in my mind), dar mi-am pierdut avantul si astept sa vina din nou stiind ca nu va mai veni.

Toti asteptam "printisorul" nostru. Un om, o fapta, un gand, un cuvant, inspiratia, curajul, luna de pe cer si cutitul din sertar. Orice lucru iti doresti il poti transforma in asteptare. Problema e ca asteptarea nu aduce nimic cu ea.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•marți, martie 15, 2011
Daca vrei sa primesti trebuie sa mai lasi de la tine. Nu primesti daca te astepti sa ti se cuvina. Traim intr-o lume in care reciprocitatea conteaza.

Mie de exemplu mi-e greu sa las cateodata de la mine si tot astept sa lase altul de la el. Asta e unul din dezavantajele incapatanarii. Dar nu incerc sa-mi gasesc scuze in asta.

Deja vorbesc pe doua carari :)) Ideea primului paragraf e ca daca vrei sa lasi oamenii sa vina la tine, sa vrea sa stea langa tine, trebuie sa le faci putin spatiu in curtea ta si nu sa-i sperii cu cainele. Lasi de la tine. In sensul asta. Daca ii alungi iti gasesti doar scuze ca nu te plac. Efortul trebuie sa vina si de la tine. Si ca regula generala, you don't shit pe ajutorul pe care il primesti. Fie ca e o vorba, o fapta, un gand, orice, omul care ti l-a dat poate a avut un moment in care te-a inteles, un mic moment de "slabiciune" in care a ajuns sa zica ceva, sa reactioneze cumva. Asta nu inseamna ca e your bestfriend sau ca veti fi prieteni forever and ever, ci doar ca la un moment dat cineva s-a "conectat" la tine.

Al doilea paragraf a venit de la gruparea asta "sa lasi de la tine" si nu are neaparat legatura cu restul, cu ce vroiam sa zic. Sunt niste chestii de zis aici, dar daca le amestec diluez postarea asa cum o fac de obicei. E timp destul sa tot scriu.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•marți, martie 15, 2011
Tot ma uit pe la televizor si cum vad o tipa de aia cu sani mari (eventual siliconati), fusta scurta, tocuri inalte, cu un zambet mare pe fata (si eventual care rade tot timpul la toate glumele mai mult sau mai putin inspirate), cu aerul ala de frumusetea orasului si care e mai mult de decor pe acolo, parca nu o pot lua in serios. Oricat ma uit la ea tot ce imi vine sa fac e sa o privesc de sus si sa fac misto de ea. Cum naiba sa o iei in serios?

Si acum intreb: poti sa iei in serios o femeie frumoasa? Pentru ca ea poate sa fie si interesanta si desteapta dar daca o vezi intr-o ipostaza de asta (cu o frumusete kitch si o sexualitate vulgara) parca nu iti vine sa ii dai o sansa de a afla. De fapt unde este punctul, din punct de vedere al aspectului, de la care poti lua in serios o femeie? Unde se imbina "a fi luat in serios" cu "a fi sexy"? Sau mai degraba, poate o femeie sa le imbine cu succes pe acestea doua?

Eu as zice ca da, dar incerc sa ma gandesc ce face diferenta intre o femeie sa zicem frumoasa dar kitchioasa si una frumoasa dar de luat in serios. Ma gandesc la atitudinea pe care o afiseaza. O femeie interesanta, amuzanta, desteapta o simti. O simti de la cum se poarta pana la ce zice. Pentru mine a fi sexy nu e a scoate ochii cuiva cu "atuurile" tale, ci pur si simplu a fi. De ce unele femei pleaca de la ideea ca suntem toti niste maimutoi carora ne curg balele dupa "piesele" lor si ca urmare "decid" sa devina de-o prostie vulgara si de o vulgaritate (printre care si sexuala) cretina? O femeie devine interesanta atunci cand gasesti ceva de admirat ori de respectat la ea, in afara de fizic. Eu zic ca e important ca barbat sa ai felul asta de a vedea lucrurile. Tot timpul sa cauti ceva mai mult in ea decat fizicul ei. Da, ne plac sanii, fundul, coapsele, gatul, mainile, buzele unei femei, spre "ghinionul" nostru ne cam pierdem si mintile :)), dar o femeie numai frumoasa fizic tot plictisitoare ramane. Cel putin pentru mine. Pana la urma, cat sa-i admiri sanii si fundul, cat sa faci sex cu ea? Dar probabil subestimez prostia masculina :)))

Ce nu-mi place e ca multi barbati nu iau in serios femeile, orice femeie ("sexul slab" anyone?), si ca sunt inca destul de multe femei care nu fac nimic in privinta asta si se complac sa fie "gatul" ori "papusea" barbatului. Tine si de educatie, barbatii sunt educati de barbati, iar femeile de femei. Cand e vorba de celalalt sex e bine sa apleci urechea la ce zice celalalt sex (mai precis la persoanele care chiar au ce zice), nu la ce zice propriul tau sex. S-ar putea chiar sa inveti ceva :)

Vroiam sa zic mai demult o chestie si anume ca emanciparea femeii a inceput cu adevarat, la scara mare, cam de vreo 100 de ani, sau poate chiar de mai putin, de vreo 50 de ani. Dupa secole in care barbatul se ducea sa vaneze mamuti si femeia statea acasa cu puradeii brusc situatia a inceput sa se schimbe. Nu e o scuza pentru barbat, dar nu e de mirare ca barbatul nu face fata prea bine. Cum am mai zis, mie imi place sa cred intr-o lume in care atat femeia cat si barbatul sunt pe picior de egalitate, chiar daca ei la anumite nivele sunt diferiti. N-as vrea sa stau langa o femeie prostuta (de adevaratelea sau care se preface) la care sa ma uit de sus. Pur si simplu nu m-as simti bine sa imi petrec viata asa. Prefer una puternica, si deci "dificila" (ptr orgoliul meu masculin :P), care sa ma provoace ca barbat si sa-mi fie alaturi, oricare ar fi relatia cu ea. Pana la urma unul dintre lucrurile pe care le caut la cineva e sa-mi fie alaturi si nu sa fie o anexa pe langa mine. E placut sa stii poti infrunta viata cu cineva alaturi, cineva care te poate intelege si te poate sustine atunci cand ai nevoie.

Ca sa revin la ideea de la care am inceput, mi-ar placea sa respect orice femeie dar parca pe o tipa "de decor" nu o pot lua in serios. Nu ar trebui sa judec, iar "the way of the pig" nu vreau sa fie filozofia mea, chiar daca imi vine sa fac misto de astfel de femei.

Nu stiu, cand ma gandesc la o femeie, oricare ar fi ea, nu vreau sa ma reduc la un balos, chiar daca instinctul e acolo (asa cum e in orice tip). E si asta o chestie pentru mine, ceva la care ma gandesc. Oare exista un fel pornire, un fel de dorinta pur sexuala, specifica si comuna tuturor barbatilor? Oare suntem condusi de asta in viata? Daca exista, oare ne putem feri de asta, oare o putem imblanzi? Detest chestia aia in care se zice ca un barbat se gandeste la sex o data la nu stiu cate secunde (putine in orice caz :)) ). O detest, nu pentru ca n-ar putea fi adevarata, ci pentru ca reduce un barbat la un mic animalut asa, prost si tot timpul cu mintea in calduri. "Men are pets", citeam undeva :)) Ei bine, daca suntem niste pets, prostuti si in calduri, atunci sa fiu al uneia care ma iubeste si tine la mine cu adevarat :P.

Cand scriu parca imi trebuie niste rotite ajutatoare care sa ma tina pe drum :)) Am tendinta sa deviez odata ce ma prind in cuvinte :P Cel putin asa cred eu. Si ca sa termin odata :P, la sfarsit zic ca sunt constient ca postarea asta vine cumva ca nuca in perete dupa ce am devenit serios in postarea precendenta. Ce sa-i fac, thoughts pass through my mind, si deseori nu sunt asemanatoare, nici din punct de vedere al continutului, nici din cel al felului cum le spun.

PS: ma uitam la o emisiune in timp ce scriam ("Atentie, se canta!") si era o pustoaica acolo, cu ochelari, cu parul lung acoperindu-i majoritatea fetei si oarecum retrasa si sfioasa. Ma gandeam cum unele fetele cu ochelari isi ascund fata in parul lung pe care si-l lasa, cumva incercand sa se ascunda de lume. Mi-a adus aminte de cineva.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•luni, martie 14, 2011
Tot timpul o tragedie pare departe cand o vezi la televizor. Te simti cumva ferit de asta si iti zici ca pe mine nu ma poate atinge. Nu te poate atinge de vreme ce tu stai acasa, in confortul casei tale, butonand telecomanda.

Am vazut tragedia din Japonia chiar din dimineata aia. Plecasem in oras pe la vreo 8 fara ceva si peste o ora, cand am venit acasa, la televizor vedeam exact imaginile alea de pe CNN cu valul care matura un oras de la tarmul Pacificului. Reactia a fost de genul "ce interesant". Nu ma gandeam ca pot fi multe victime, chiar si cand stiam care fusese un cutremur. Erau japonezi ce naiba, astia au tot felul de tehnologii care sa-i fereasca de tragedii de felul asta. Acum bilantul e la 2000 de victime si undeva pe la 10.000 de disparuti (cand m-am uitat ultima oara), sunt in stare de alerta nucleara si e una din cele mai mari tragedii din tara lor. Dar chiar si acum nu pot sa simt tragedia cum probabil o simt ei. Sunt departe si stau in fata unui televizor, ferit de dezastrul de acolo. Traim inca o stire mare pe ecranele televizorului.

Nu-mi vine sa cred ca s-a intamplat asta la ei. Parca imi vine sa zic "nu poate fi asa de rau, de unde atatea victime?". Daca la ei se poate intampla asta, atunci ce sperante mai am pentru noi astialalti. Acum am ajuns, ca intotdeauna la un cutremur ce apare undeva in lume, sa vorbim si despre noi. Ma deranjeaza asteptarea asta morbida a noastra vis-a-vis de cutremur. Nimeni nu face nimic, stam si comentam la televizor (sau in cazul meu pe blogul asta) si parca asteptam sa se intample ca sa ne putem plange si sa ne victimizam ca niste momai ce suntem. Trec anii. Oare vrem si noi sa prindem lumina reflectoarelor cum a fost in Pakistan, China, Indonezia, Japonia? Sa avem si noi propria noastra tragedie si sa vina strainul sa ne bata pe spate in semn de compasiune? Prefer sa nu avem atentia asta, chiar daca omul in natura sa e innebunit dupa putina atentie. Asteptam o tragedie ca apoi sa luam masuri?

Cica invatam din greseli... pana le uitam si o luam de la capat.

Tot timpul o tragedie pare departe cand tu nu o traiesti. Cand ajungi sa o traiesti e deja prea tarziu.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•duminică, martie 13, 2011
In primul si primul rand de acum incolo trec titlurile in limba lor (luate de pe IMDb :D). In engleza ar fi "The White Ribbon". Acum, nu prea ma pricep eu la germana asa ca nu stiu daca "weiße"="weisse" si daca cuvantul asta e tradus exact ca fiind "alba".

In al doilea si al doilea rand vad ca e regizat de Haneke. Nu stiam asta cand l-am vazut. De el am mai vazut doar un film, adica Caché, un film ok dar fara final. Si cam asta e asemanarea intre cele doua: finalul nu e final, nu are o finalitate in dulcele stil hollywoodian. Altfel spus nu ti se dau raspunsuri, nu unele evidente cel putin. Dar spre deosebire de Caché acesta mi-a placut. De ce am amintit de Haneke? Cum eu am vazut doar 2 filme nu stiu prea multe despre el, dar din cate am vazut/citit el este destul de cunoscut printre cinefili, in special cei europeni, mai ales ca a castigat pe la Cannes si pe la alte festivaluri. Cred ca ar trebui sa vad Funny Games, atat originalul cat si remake-ul american regizat tot de el.

In al treilea si al treilea rand, filmul are loc intr-un sat din Germania in anul 1913. Aparenta liniste este data peste cap cand pe parcursul unui an o serie de incidente ciudate au loc. Si pe fundalul acestei tensiuni (ca nimeni nu stie cine e autorul) ni se arata intamplari din casele diferitelor personaje din sat (a pastorului, a doctorului, a baronului etc). Iar in centrul filmului sunt copii acestora care, specific timpului in care are loc povestea, au parte de o educatie mai stricta (si specific germana as zice), dar si de un abuz (fizic, psihic, sexual) din partea parintilor. Filmul se termina in vara anului 1914 cand incepe Primul Razboi Mondial. Cat despre autorii incidentelor, ei sunt mai mult sugerati decat aratati, ramanand la latitudinea privitorului sa aduca concluziiile.

Informatii despre film pe wiki si imdb, iar trailerul il gasiti mai jos

 

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•luni, martie 07, 2011
Perceptia noastra despre lume este rezultatul vietii pe care am avut-o.

Am inceput cu o propozitie dar nu am sa scriu postarea in jurul ei :) Dar e totusi o idee interesanta pentru mine. Vreau sa zic mai multe aici. Deci sa vedem...

Imi aduc aminte de diapozitivele cu povesti. Le stiti? Erau niste chestii negre in care puneai un fel de "film" format din imagini dintr-o poveste cu cateva propozitii in partea de jos a imaginii. "Filmul" era asemanator cu cel de la aparatele de fotografiat, si il derulai cu o rotita de pe aparat. Inchideam lumina si proiectam pe perete. Nu nimeream intotdeauna din prima filmul in pozitia corecta in aparat :) Imi aduc aminte de piata din spatele blocului (cand stateam la Constanta). Cum ne jucam acolo pe tarabe. Cum faceau misto de mine cand mi-am luat bicicleta. Uneori copii au cam avut tendinta sa faca misto de mine. Tin minte cum am intrat intr-o taraba cu bicicleta cand de fapt eu vroiam sa merg intre cele doua randuri pe care ele le formau. Veneam de sus, de pe o panta. Nu am mers mult cu bicicleta aia. Probabil pentru ca nu vroiam sa se faca misto de mine. Dupa ce am dat-o nu mai am mers cu una, decat asa din an in paste (si pastele ala a avut loc acum mai mult de zece ani). Imi aduc aminte cand mergeam singur la spital (spitalul judetean din Constanta). Ma duceam sa fac gimnastica medicinala. Pentru platfus. Nu am scapat de tot de el. Tin minte cum faceam drumul pana acolo, cum ma duceam undeva la subsol, cum asteptam la usa, cum faceam exercitiile, cum vedeam oamenii care vin si care pleaca de acolo. Tin minte melodia care imi placea de fiecare data cand o ascultam la radio acolo.

 

Si btw, doua versuri din ea: "Shadows grow so long before my eyes / And they’re moving across the page" Hihi, asa s-a nimerit :P

Imi place foarte mult cum e filmat Road to Perdition. Cum se misca camera, cadrele, cum e totul pozitionat in imagine, luminile si umbrele. Daca unora le plac filmele medievale sau din epoca victoriana sau din antichitate, mie imi plac filmele ce au loc in America anilor '20 - '30. De asemenea in plac povestile ce au loc la oras sau in orase. Romane urbane? :P

De fiecare data cand citeam citatul urmator imi doream si eu un guru :)) Dar hai sa punem citatul mai intai si pe urma va zic de ce mi-am dat seama

Exista o teorie conform careia, daca iti doresti cu toata sinceritatea sa-ti gasesti un guru, atunci il vei intalni. Universul se va remodela, moleculele destinului se vor reorganiza si calea ta se va intersecta in scurt timp cu cea a maestrului de care ai nevoie.

Si citind de data asta cuvintele astea, m-am gandit ca uneori in trecut mi se indeplineau dorintele. Ce s-a intamplat de nu mi se mai intampla asta acum? Inca mai am dorinte. Dar, nu mai cred ca se pot indeplini. Eu cred in ideea asta, ca daca iti doresti ceva ti se poate indeplini. Dar ideea e ca trebuie sa si crezi in ea. Voi cand va doriti ceva credeti in dorinta aia? Credeti ca, oricat de stupid sau de imposibil pare, ea se poate indeplini? Conteaza asta, ma gandesc eu acum. Ma gandesc la dorintele mele. Degeaba le am daca nu cred ca se vor indeplini. Am o gandire foarte tampita. Cum sa zic... ma gandesc la ceva, imi doresc asta si apoi urmatoarea mea tendinta e sa fiu pesimist sau negativist. Imi vine pur si simplu in minte. Daca ma simt prea bine parca trebuie sa vina un gand sa-mi zica "nu se poate" sau "cum poti tu sa faci asta?" sau "nu vei reusi niciodata". Am mai zis asta si in alte postari, e ca o forma de dependenta. In cazul asta sunt dependent de gandurile astea. Cred ca le caut, ma hranesc cu ele, stiind foarte bine ca nu sunt bune. Ca in orice dependenta practic. Singura solutie care imi vine in minte e sa stau la fiecare si sa o elimin din capul meu. Sau altfel spus sa-mi aduc aminte la timp ca gandesc asa si sa ma opresc. Ele sunt, cum sa zic, ca un film care se deruleaza in mintea mea, iar eu ma adancesc din ce in ce mai mult in el, cu un fel de placere bolnava asa. Cand am ganduri negative de alea nasoale, daca imi dau seama, obisnuiesc sa le pun, imaginar, intr-un vas sferic pana cand nu mai sunt in mintea mea si apoi il inchid si imi imaginez ca sfera se duce in sus in spatiu. Nu-mi iese din prima, asa ca atunci cand reapar fac asta din nou si din nou, pana imi trece. Cand sunt depresiv/suparat uit sa mai fac asta (ma complac in situatie) si raman asa in starea asta pana imi vine mintea la cap. Nu e bine sa gandesti negativ pentru ca ceea ce poti gandi (de exemplu ca vei pati ceva) chiar se poate "realiza" la o adica, si pe urma te trezesti ca ai parte de tocmai ce ai gandit tu acolo in "joaca". Nu stiu daca voi credeti sau nu in asta, dar eu zic ca nu e bine sa va puneti cu gandurile si cu Universul. Palma lui e destul de mare :))

Uneori mi-e teama de gandurile mele negative. Mi-e teama ca ele se vor indeplini daca eu nu ma opresc.

Mi-e teama de viitor pentru ca nu stiu la ce sa ma astept de la el. Si mi-e teama sa incerc pentru ca mi-e teama de esec. Mi-e teama ca I can't take it. Cam multa teama la un loc :P Stiu. Rezultatul: I'm stuck in my own bubble. Imi vine sa zic "cu prea putine sanse de reusita", dar cumva cu asta comfirm ceea ce am zis mai sus, nu?

Oooookay, moving on... :)) Ma uitam azi la un Restrepo, un documentar despre soldatii americani in Afganistan. La un moment dat un grup de soldati este prins in ambuscada (am presupus eu din ce ziceau ei mai apoi) si unul dintre ei este omorat. Era foarte respectat printre soldati si asta i-a afectat foarte mult. Sunt mai multe de zis aici, despre situatia de acolo, despre cum e sa fii soldat, despre cum e sa-ti moara cineva apropiat, despre impactul psihologic al mortii. Dar ce mi-a atras atentia a fost reactia celui care raspundea de grupul ce era repartizat in zona aia si care banuiesc putea lua decizii daca sa-i atace pe talibani sau nu. Vroia sa rada satul (sau casele, ca erau in mijlocul muntilor) de unde venise atacul. Era, sa zicem, o reactie normala, dar tocmai mai devreme in documentar au aratat efectele unui atac asupra unor case unde credeau sa sunt talibani. Au reusit sa omoare soldati talibani, dar au reusit sa omoare si vreo 5 civili. Si ma gandesc asa... tu omori un soldat sau mai multi soldati americani, aia contraataca si omoara si ei soldati si civili, la randul lor talibanii omoara alti soldati, astia iar contrataca si tot asa. Conflict fara sfarsit, bazat si alimentat (si) de razbunare. Pana la urma asa apar conflictele si tot asa se propaga in timp. Gasiti un conflict ce tine de zeci ori sute de ani si la baza veti gasi de fiecare data reactia de razbunare.

"Cum ai reactiona daca cineva drag tie ar fi omorat de altcineva?" Nu stiu, chiar nu stiu. Probabil ca nu mi-ar trece niste ganduri prea pacifiste prin minte. Nu suntem niste fiinte asa rationale pe cat vrem noi sa credem. Suntem impulsivi, agresivi, manati de emotii si instincte, si actionam fara sa ne gandim si fara sa ne dam seama ce efecte vor avea actiunile noastre. Putem fi groaznici la o adica. Asta e o parte din natura umana. As vrea sa cred ca nu e singura. Spre binele nostru ar fi bine sa nu fie singura. Partea amuzanta e ca ne credem superiori :) O parte mai buna e ca totusi vrem sau incercam sa fim mai buni. E bine ca e si atat. E totusi un inceput. Suntem inca in faza in care oamenii ce trebuie sa faca diferenta sunt exceptia si nu regula. Dar nu trebuie acum sa o dau in pesimism :)) E bine, ca regula generala, sa ai inca credinta in maimutica asta numita om :P Cred ca sunt mult mai multi oameni exceptionali, sau buni, in lumea asta decat mi-as putea imagina. Absenta lor din campul nostru vizual nu este egala cu lipsa lor din lume :)

Tiii... ce mult am scris :) Si probabil as mai scrie, dar prea mult devine prea mult. Hmmm. Si pana la urma mai sunt zile in sac. Deci, si prin urmare, ne vedem pe alta data.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•joi, martie 03, 2011
Se aseza pe banca. Era lumina. Ajunsese atat de dependent de ea, atat de dornic sa vada cum se face ziua. E ciudat cum toti cei din jur nici nu-si dau seama de asta. Pentru ei e doar o zi ca orice alta pe care nici nu o baga in seama, pentru el e inca o zi, inca un triumf. Se obisnuise deja asa. Ziua dormea in patul sau, iar noaptea cutreiera orasul in cautare de oameni. Ce ironie sumbra era ca ajunsese sa-i caute si sa vrea sa stea langa ei.

Noaptea nu dormea nici o secunda, in nici un caz cat era intuneric. Se ducea oriunde erau oameni. Cluburi, restaurante, baruri, evenimente, oriunde erau oameni. Avea nevoie de ei, de prezenta lor. Nu putea sa stea singur, nu cand stia ca "ei" pandeau in intuneric. Se ascundeau in umbre si de-a lungul aleilor intunecate, erau fasii de intuneric ce alunecau oriunde noaptea isi facea adapost. Umbre, umbre moarte si fara sunet. Le vedea (sau ii vedea, nu stia exact ce erau) cu coltul ochiului, le simtea prezenta dar niciodata nu le auzea, niciodata nu putea sa le vada in totalitate. Tot avea senzatia ca i se pare, dar simtea. Ceva in interiorul sau, pitit adanc in suflet, dadea un semnal. Era o frica preistorica nealterata de lumea moderna. Dar atat cat erau oameni in jur, ele, sau ei, nu veneau. Simteau prezenta celorlalti si stateau deoparte. Lasitate? Oare nu aveau voie sa se arate? Poate il doreau numai pe el? Nu stia.

Si in felul asta cutreiera de nu stiu cand orasul asta. Ii era frica sa iasa din el caci nu stia daca va mai putea sa gasesca oameni cand se va lasa intunericul. Ii era frica sa stea in apartamentul sau caci nu avea pe nimeni, iar sa stai singur acolo nu era o optiune. S-a invatat intrucatva sa se tina alert, sa evite intunericul si sa caute oameni, multi oameni. Atat cat era noapte nimic nu putea lasa la voia intamplarii. Trebuia sa fie atent la programul localurilor, trebuia sa mearga cu autobuzul (metroul nu mergea caci risca sa ramana singur), trebuia sa evite locuri potential goale, trebuia sa reziste si sa nu adoarma sau sa se piarda pe undeva. Isi avea zona sa, pe care o stia bine, si pentru orice eventualitate avea si o harta. Dar invatase locurile. Tinea o rutina si nu se abatea la ea. Si dormea ziua. Era foarte important, caci noaptea poti obosi si adormi foarte usor, mai ales daca esti nedormit. Iar viata sa, viata sa nu mai era la fel. Dormea si se aproviziona ziua. Statea singur in momentele astea caci ziua nu aveau ce sa-i faca. Dar noaptea statea treaz, intotdeauna inconjurat de necunoscuti. Nu conta cine erau sau cum erau, ci doar sa fie acolo. Cu ocazia asta mai cunostea si oameni. El, singuraticul, obligat de intuneric sa cunoasca oameni. Ii venea sa rada in mijlocul parcului.

Dar nu mai avea rost acum sa-si faca griji. Era atat de placut in parcul asta. Si liniste. Si mai ales lumina. Iubea lumina, iubea diminetile. Toti se agitau de colo colo iar el doar statea, cu cearcane la ochi, si privea lumea somnoroasa cum se pune in miscare. Si se bucura. O bucurie sincera, si poate copilaroasa, pentru simplul fapt ca inca era aici.

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 02, 2011
"Barbatii sunt niste fiinte naspa" (Tolstoi, nu are legatura cu postarea ta sau cu ce ai spus, dar mi-a sarit in ochi titlul si citatul). Suntem naspa si nu suntem. Asa cum si femeile sunt naspa si nu sunt. Depinde de persoana si de situatie.

Daca barbatii sunt naspa atunci why bother with them? Daca femeile sunt naspa atunci, din nou, why bother with them? Stiti cu totii ca pana la urma tot vă va cadea cu tronc cineva. We are made this way.

Nu-mi plac chestiile astea cand cineva afiseaza o atitudine superioara aratand greselile sau defectele celuilalt. De parca cel in cauza nu face greseli sau nu are defecte. Sau sa ne batem pe langa ideea "cine e mai putin naspa ala e mai bun"? In cazul sexelor, si nu numai, e o lupta apriga sa se demonstreze cine e cel mai cel. Toti scot ce au mai bun de la naftalina si arata lumii dovezile, "vezi? vezi? in your face motherfucker". Pentru ca la asta cred ca se reduce, la acest "motherfucker", cum sa demonstrezi ca e naspa cel care ti-a "futut" viata, iluziile, credintele si alte mici si mici lucruri subiective. Si daca generalizam odata cu asta e si mai bine. Pai, de ce sa nu tragem noi concluzii numai din ceea ce am vazut, sau auzit, sau si mai rau, credem, si sa zicem "stiu io domne"?

Da, astazi e Rant Day. 2 martie :))) Nu-i nimic, trece cu un un somn bun :P Tin din nou sa zic ca nu are legatura cu postarea in cauza (si nici cu persoana). Simt nevoia sa subliniez asta.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 02, 2011
Ma uitam ieri pe o agenda de a mea si mi-au cazut ochii peste niste cuvinte ce le-am scris acolo acum ceva ani. Mai ales un cuvant. Nu mai stiu cuvintele exact asa cum au fost atunci spuse dar stiu contextul. Daca pana atunci eram (probabil) interesant brusc, la nervi, ceea ce ziceam a devenit "debitari".

Interesant cum daca cineva se enerveaza atunci auzi chestii de dincolo de "masca". Chestiile alea pe care toata lumea le gandeste dar nu le zice nimeni. Ies afara numai cand vor sa te raneasca si se intorc inapoi in camera lor cand totul e ok. Nu e deloc placut sa aflii ca cineva despre care credeai (naiv cei drept) ca are o parere buna despre tine, are undeva puse deoparte si cuvinte mai putin placute. Dar nu sunt atat cuvintele cat e ideea ca de fapt ceea ce zici si ceea ce faci e undeva, intr-un colt al mintii unui om, judecat si maruntit in mii si mii de bucati. Ca sa nu zic ca "a presupune" e cel mai bun prieten al omului.

N-am zis ca eu nu o fac, dar pe cat posibil incerc sa nu o fac. Si daca le am imi pastrez cuvintele pentru mine pentru ca stiu cat rau poate sa faca. Nu sunt un prefacut, dar asta nu e treaba mea sa justific. Desi mi-ar placea sa am eu, dar si alti la randul lor, o parere buna de colo pana colo, asta nu exista pe lumea asta. Nu pentru ca nu se poate, ci pentru ca, justificabil cum suna din pacate, suntem oameni. Banuiesc ca e o chestie (si parerile negative si faptul ca suntem oameni) care trebuie sa o acceptam.

Dar ma intreb. Sa ma uit tot timpul peste umar gandind ca cel de langa mine gandeste si altceva peste ce imi arata?

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare
Author: No One
•miercuri, martie 02, 2011
So I lost all directions. All pointing to the same stupid things we're going through. Makes you wonder if it's worth listening to those words. So if I don't care at this point in time, if I'm so, so, so tired, if I want to just shut up...

Blinding lights. Putting my hand over my eyes. It's all dark, it's all just the same bullshit. You don't know. You don't know. You don't care. You might care if I opened a chest full of words, but I don't wanna. I'm tired of all of this. The thoughts and the stories are going with me. Don't need the light right know.

I'm the sky turning red, the water turning black, the earth turning cold. In a world only with me in it. In a private state of mind. For you it's just blue skies, calm water and the round-shaped earth. Caught in your own worlds, with all your problems. Caught in my own world, with all my problems. This seems easier, more self-centered in a natural human way.

Pointing the sky. Picking up a star. To guide me on this streets of mine. After all, your journey is a lonely affair of the mind. Lost words and lost thoughts that no one wants to hear, I hear them all in my head. Because they're mine. Mine to have, mine to keep. Lost aborted puppies in the middle of the night. No one asks me about them.   

But it's ok. I'll make them my little secrets, my little unsaid words, and I'll put them in boxes of all shapes and sizes. In the hope that one day someone will want to hear them.

   

PS: not talking about someone in particular here. Just to clear that out.

ta hand om dig cititorule

Linkuri de întoarcere către această postare