Author: No One
•luni, martie 07, 2011
Perceptia noastra despre lume este rezultatul vietii pe care am avut-o.

Am inceput cu o propozitie dar nu am sa scriu postarea in jurul ei :) Dar e totusi o idee interesanta pentru mine. Vreau sa zic mai multe aici. Deci sa vedem...

Imi aduc aminte de diapozitivele cu povesti. Le stiti? Erau niste chestii negre in care puneai un fel de "film" format din imagini dintr-o poveste cu cateva propozitii in partea de jos a imaginii. "Filmul" era asemanator cu cel de la aparatele de fotografiat, si il derulai cu o rotita de pe aparat. Inchideam lumina si proiectam pe perete. Nu nimeream intotdeauna din prima filmul in pozitia corecta in aparat :) Imi aduc aminte de piata din spatele blocului (cand stateam la Constanta). Cum ne jucam acolo pe tarabe. Cum faceau misto de mine cand mi-am luat bicicleta. Uneori copii au cam avut tendinta sa faca misto de mine. Tin minte cum am intrat intr-o taraba cu bicicleta cand de fapt eu vroiam sa merg intre cele doua randuri pe care ele le formau. Veneam de sus, de pe o panta. Nu am mers mult cu bicicleta aia. Probabil pentru ca nu vroiam sa se faca misto de mine. Dupa ce am dat-o nu mai am mers cu una, decat asa din an in paste (si pastele ala a avut loc acum mai mult de zece ani). Imi aduc aminte cand mergeam singur la spital (spitalul judetean din Constanta). Ma duceam sa fac gimnastica medicinala. Pentru platfus. Nu am scapat de tot de el. Tin minte cum faceam drumul pana acolo, cum ma duceam undeva la subsol, cum asteptam la usa, cum faceam exercitiile, cum vedeam oamenii care vin si care pleaca de acolo. Tin minte melodia care imi placea de fiecare data cand o ascultam la radio acolo.

 

Si btw, doua versuri din ea: "Shadows grow so long before my eyes / And they’re moving across the page" Hihi, asa s-a nimerit :P

Imi place foarte mult cum e filmat Road to Perdition. Cum se misca camera, cadrele, cum e totul pozitionat in imagine, luminile si umbrele. Daca unora le plac filmele medievale sau din epoca victoriana sau din antichitate, mie imi plac filmele ce au loc in America anilor '20 - '30. De asemenea in plac povestile ce au loc la oras sau in orase. Romane urbane? :P

De fiecare data cand citeam citatul urmator imi doream si eu un guru :)) Dar hai sa punem citatul mai intai si pe urma va zic de ce mi-am dat seama

Exista o teorie conform careia, daca iti doresti cu toata sinceritatea sa-ti gasesti un guru, atunci il vei intalni. Universul se va remodela, moleculele destinului se vor reorganiza si calea ta se va intersecta in scurt timp cu cea a maestrului de care ai nevoie.

Si citind de data asta cuvintele astea, m-am gandit ca uneori in trecut mi se indeplineau dorintele. Ce s-a intamplat de nu mi se mai intampla asta acum? Inca mai am dorinte. Dar, nu mai cred ca se pot indeplini. Eu cred in ideea asta, ca daca iti doresti ceva ti se poate indeplini. Dar ideea e ca trebuie sa si crezi in ea. Voi cand va doriti ceva credeti in dorinta aia? Credeti ca, oricat de stupid sau de imposibil pare, ea se poate indeplini? Conteaza asta, ma gandesc eu acum. Ma gandesc la dorintele mele. Degeaba le am daca nu cred ca se vor indeplini. Am o gandire foarte tampita. Cum sa zic... ma gandesc la ceva, imi doresc asta si apoi urmatoarea mea tendinta e sa fiu pesimist sau negativist. Imi vine pur si simplu in minte. Daca ma simt prea bine parca trebuie sa vina un gand sa-mi zica "nu se poate" sau "cum poti tu sa faci asta?" sau "nu vei reusi niciodata". Am mai zis asta si in alte postari, e ca o forma de dependenta. In cazul asta sunt dependent de gandurile astea. Cred ca le caut, ma hranesc cu ele, stiind foarte bine ca nu sunt bune. Ca in orice dependenta practic. Singura solutie care imi vine in minte e sa stau la fiecare si sa o elimin din capul meu. Sau altfel spus sa-mi aduc aminte la timp ca gandesc asa si sa ma opresc. Ele sunt, cum sa zic, ca un film care se deruleaza in mintea mea, iar eu ma adancesc din ce in ce mai mult in el, cu un fel de placere bolnava asa. Cand am ganduri negative de alea nasoale, daca imi dau seama, obisnuiesc sa le pun, imaginar, intr-un vas sferic pana cand nu mai sunt in mintea mea si apoi il inchid si imi imaginez ca sfera se duce in sus in spatiu. Nu-mi iese din prima, asa ca atunci cand reapar fac asta din nou si din nou, pana imi trece. Cand sunt depresiv/suparat uit sa mai fac asta (ma complac in situatie) si raman asa in starea asta pana imi vine mintea la cap. Nu e bine sa gandesti negativ pentru ca ceea ce poti gandi (de exemplu ca vei pati ceva) chiar se poate "realiza" la o adica, si pe urma te trezesti ca ai parte de tocmai ce ai gandit tu acolo in "joaca". Nu stiu daca voi credeti sau nu in asta, dar eu zic ca nu e bine sa va puneti cu gandurile si cu Universul. Palma lui e destul de mare :))

Uneori mi-e teama de gandurile mele negative. Mi-e teama ca ele se vor indeplini daca eu nu ma opresc.

Mi-e teama de viitor pentru ca nu stiu la ce sa ma astept de la el. Si mi-e teama sa incerc pentru ca mi-e teama de esec. Mi-e teama ca I can't take it. Cam multa teama la un loc :P Stiu. Rezultatul: I'm stuck in my own bubble. Imi vine sa zic "cu prea putine sanse de reusita", dar cumva cu asta comfirm ceea ce am zis mai sus, nu?

Oooookay, moving on... :)) Ma uitam azi la un Restrepo, un documentar despre soldatii americani in Afganistan. La un moment dat un grup de soldati este prins in ambuscada (am presupus eu din ce ziceau ei mai apoi) si unul dintre ei este omorat. Era foarte respectat printre soldati si asta i-a afectat foarte mult. Sunt mai multe de zis aici, despre situatia de acolo, despre cum e sa fii soldat, despre cum e sa-ti moara cineva apropiat, despre impactul psihologic al mortii. Dar ce mi-a atras atentia a fost reactia celui care raspundea de grupul ce era repartizat in zona aia si care banuiesc putea lua decizii daca sa-i atace pe talibani sau nu. Vroia sa rada satul (sau casele, ca erau in mijlocul muntilor) de unde venise atacul. Era, sa zicem, o reactie normala, dar tocmai mai devreme in documentar au aratat efectele unui atac asupra unor case unde credeau sa sunt talibani. Au reusit sa omoare soldati talibani, dar au reusit sa omoare si vreo 5 civili. Si ma gandesc asa... tu omori un soldat sau mai multi soldati americani, aia contraataca si omoara si ei soldati si civili, la randul lor talibanii omoara alti soldati, astia iar contrataca si tot asa. Conflict fara sfarsit, bazat si alimentat (si) de razbunare. Pana la urma asa apar conflictele si tot asa se propaga in timp. Gasiti un conflict ce tine de zeci ori sute de ani si la baza veti gasi de fiecare data reactia de razbunare.

"Cum ai reactiona daca cineva drag tie ar fi omorat de altcineva?" Nu stiu, chiar nu stiu. Probabil ca nu mi-ar trece niste ganduri prea pacifiste prin minte. Nu suntem niste fiinte asa rationale pe cat vrem noi sa credem. Suntem impulsivi, agresivi, manati de emotii si instincte, si actionam fara sa ne gandim si fara sa ne dam seama ce efecte vor avea actiunile noastre. Putem fi groaznici la o adica. Asta e o parte din natura umana. As vrea sa cred ca nu e singura. Spre binele nostru ar fi bine sa nu fie singura. Partea amuzanta e ca ne credem superiori :) O parte mai buna e ca totusi vrem sau incercam sa fim mai buni. E bine ca e si atat. E totusi un inceput. Suntem inca in faza in care oamenii ce trebuie sa faca diferenta sunt exceptia si nu regula. Dar nu trebuie acum sa o dau in pesimism :)) E bine, ca regula generala, sa ai inca credinta in maimutica asta numita om :P Cred ca sunt mult mai multi oameni exceptionali, sau buni, in lumea asta decat mi-as putea imagina. Absenta lor din campul nostru vizual nu este egala cu lipsa lor din lume :)

Tiii... ce mult am scris :) Si probabil as mai scrie, dar prea mult devine prea mult. Hmmm. Si pana la urma mai sunt zile in sac. Deci, si prin urmare, ne vedem pe alta data.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on luni, martie 07, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.