Author: No One
•joi, martie 03, 2011
Se aseza pe banca. Era lumina. Ajunsese atat de dependent de ea, atat de dornic sa vada cum se face ziua. E ciudat cum toti cei din jur nici nu-si dau seama de asta. Pentru ei e doar o zi ca orice alta pe care nici nu o baga in seama, pentru el e inca o zi, inca un triumf. Se obisnuise deja asa. Ziua dormea in patul sau, iar noaptea cutreiera orasul in cautare de oameni. Ce ironie sumbra era ca ajunsese sa-i caute si sa vrea sa stea langa ei.

Noaptea nu dormea nici o secunda, in nici un caz cat era intuneric. Se ducea oriunde erau oameni. Cluburi, restaurante, baruri, evenimente, oriunde erau oameni. Avea nevoie de ei, de prezenta lor. Nu putea sa stea singur, nu cand stia ca "ei" pandeau in intuneric. Se ascundeau in umbre si de-a lungul aleilor intunecate, erau fasii de intuneric ce alunecau oriunde noaptea isi facea adapost. Umbre, umbre moarte si fara sunet. Le vedea (sau ii vedea, nu stia exact ce erau) cu coltul ochiului, le simtea prezenta dar niciodata nu le auzea, niciodata nu putea sa le vada in totalitate. Tot avea senzatia ca i se pare, dar simtea. Ceva in interiorul sau, pitit adanc in suflet, dadea un semnal. Era o frica preistorica nealterata de lumea moderna. Dar atat cat erau oameni in jur, ele, sau ei, nu veneau. Simteau prezenta celorlalti si stateau deoparte. Lasitate? Oare nu aveau voie sa se arate? Poate il doreau numai pe el? Nu stia.

Si in felul asta cutreiera de nu stiu cand orasul asta. Ii era frica sa iasa din el caci nu stia daca va mai putea sa gasesca oameni cand se va lasa intunericul. Ii era frica sa stea in apartamentul sau caci nu avea pe nimeni, iar sa stai singur acolo nu era o optiune. S-a invatat intrucatva sa se tina alert, sa evite intunericul si sa caute oameni, multi oameni. Atat cat era noapte nimic nu putea lasa la voia intamplarii. Trebuia sa fie atent la programul localurilor, trebuia sa mearga cu autobuzul (metroul nu mergea caci risca sa ramana singur), trebuia sa evite locuri potential goale, trebuia sa reziste si sa nu adoarma sau sa se piarda pe undeva. Isi avea zona sa, pe care o stia bine, si pentru orice eventualitate avea si o harta. Dar invatase locurile. Tinea o rutina si nu se abatea la ea. Si dormea ziua. Era foarte important, caci noaptea poti obosi si adormi foarte usor, mai ales daca esti nedormit. Iar viata sa, viata sa nu mai era la fel. Dormea si se aproviziona ziua. Statea singur in momentele astea caci ziua nu aveau ce sa-i faca. Dar noaptea statea treaz, intotdeauna inconjurat de necunoscuti. Nu conta cine erau sau cum erau, ci doar sa fie acolo. Cu ocazia asta mai cunostea si oameni. El, singuraticul, obligat de intuneric sa cunoasca oameni. Ii venea sa rada in mijlocul parcului.

Dar nu mai avea rost acum sa-si faca griji. Era atat de placut in parcul asta. Si liniste. Si mai ales lumina. Iubea lumina, iubea diminetile. Toti se agitau de colo colo iar el doar statea, cu cearcane la ochi, si privea lumea somnoroasa cum se pune in miscare. Si se bucura. O bucurie sincera, si poate copilaroasa, pentru simplul fapt ca inca era aici.

This entry was posted on joi, martie 03, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.