Author: No One
•vineri, iunie 03, 2011
Iau scaunul si-l pun in mijlocul camerei. Ma asez pe el. Imi pun pe jos ceasul de mana. Ceasul de buzunar cade din mana mea si se sparge. Inele curg pe jos si se rostogolesc inspre crapaturi. Ochelarii i-am lasat pe masa.

Acum nu ma mai misc de aici.

Ce este timpul, decat o inlantuire fictiva de cifre? Florile se ofilesc. Pereti se scorojesc. Lentilele ochelarilor se crapa. Praful se depune ca un cearceaf pe un pat. Peretii crapa, la inceput putin si insesizabil, dar apoi din ce in ce mai mult si mai puternic. Ma uit pe fereastra. Sticla nu mai e. Peretele cade. Cladirea cade in jurul meu. Altele in departare dispar intr-o clipita. Apar altele din ce in ce mai inalte, din ce in ce mai ciudate ca forma si imagine. Multa lumina. Multe ecrane. Multi oameni. Un aparat zburator trece pe langa mine facand curent in jur. Cerul devine murdar. Metropolisul acesta se urateste, devine poluat si urat. Oamenii nu mai sunt oameni pe care ii stiam. Se misca repede in jurul meu in acest loc murdar si plin de foc. Cladirile se deterioreaza si incet incet incep sa cada una cate una. Pana la ruine. O minge de foc se vede in departe si un val de caldura vine inspre mine. Dezintegraza totul. Nu mai e nimic decat pustiu si pamant. Treptat cerul se face din nou albastru. Vegetatia creste. Intai buruienile, apoi iarba, copacii si florile. Acum ma aflu intr-un camp, intr-o natura virgina si naiva.

Cineva se apropie de mine si imi pune mana pe umar. "Te asteptam", ii zic.

Ma ridic de pe scaun, care se evapora in vant.

This entry was posted on vineri, iunie 03, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.