Author: No One
•sâmbătă, iulie 30, 2011
Stiti cum e prin filme cand inainte de o prabusire sau de o coliziunea zice unu "brace yourself"? Cam asa sunt si eu, mai putin prabusirea (sper). Incerc sa "brace myself" pentru ca o parte din mintea mea deja stie ca de acum incolo nu mai am unde sa "avansez". Stiu ca daca iti zici asta, la asta vei ajunge, dar... poate spre rusinea mea, nu mai cred ca am incotro sa ma duc decat sa raman cu ce am acum sau cu cel ce sunt acum. Nu e vorba de persoana mea cat de "status"-ul meu, pozitia mea in momentul asta.

Trebuie sa plec in Constanta la niste prieteni de familie si chiar imi doream acum o saptamana, doua sa nu dau de copii lor (cu care am copilarit cat am stat acolo). De ce? Pai pe de o parte ptr ca tb sa explic ce naiba am facut in totii anii astia. E aiurea sa mint si sa ma simt penibil cu mine. Si pe de alta parte pentru ca nu-mi mai doresc sa socializez. Cand m-am gandit la asta atunci mi-am dat seama ca e over cu mine in asta. M-am invatat asa, singuratic. Ma sperie intr-un fel sa ies in lume. E ceva strain pentru mine, in afara confortului meu, acest loc construit cu grija in 20 si ceva de ani.

Sunt ca un tren tras pe o linie moarta. Cam la asta as reduce viata mea. Mi-ar placea sa zic ca voi reusi sa ma ridic peste asta si ca va fi super in timp, dar pur si simplu mintea mea nu ma mai lasa. Cum zicea cineva, am niste "setari" acolo. Sunt prea "setat" ca sa ma mai resetez.

Si tot ce incerc sa fac e sa ma impac, sa ma linistesc ca va fi bine si asa, ca pot trai si asa. Uneori reusesc sa ma tin cu gandurile departe si sa-mi vad linistit de singuratatea mea fara sa ma deranjeze. Dar cateodata ma loveste. Lipsa unor prieteni, lipsa sexului, a unei iubite, a unei vieti sociale. Nu vreau sa ma plang. Detest sa stiu ca fac asta. N-am nevoie de mila si alta prostii. Sunt damaged in felul meu. De mult. De cand ma stiu am fost cam pe aici. Erau acolo semnele. Numai ca acum s-au adancit si nu mai pot, in mintea mea, sa mai scap de "setarile" astea. Stiu ca tine de mine, si de asta sunt uneori asa de dezamagit de mine. Dar asta e. Ce e crud e ca parca o parte din mine vrea asta. Sa raman blocat asa.

As fi vrut sa scriu ceva mai direct, uneori incerc sa ma conving sa scriu, dar ar fi prea penibil. Prea prea, si nu vreau sa ajung acolo. Nu in ochii vostrii. Eu stiu ce stiu despre mine, nu cred ca e nevoie sa-mi imprastii "creierii" pe aici. E o limita si, cand cica sunt mai rational, stiu ca nu are rost sa o trec.

Aici imi permit o anumita libertate, dar nu totala. Nu imi place uneori ca e asa dar asta e. Cat despre "lumea reala", acolo e bine sa-ti tii gura, sa fii cat mai low profile cu putinta. Eu cel putin asa as vrea sa fiu, sa nu stie lumea ce e in viata mea, nimic personal si important. Nu de alta, dar ii vad cum le sclipesc ochii ca sa te judece si sa demonstreze ca ei sunt mai buni. Chiar si cei cu care te intelegi bine. Nu exista om sa nu judece pe lumea asta, chiar daca are cele mai bune intentii in legatura cu tine. Asa ca in cazul asta, prefer oameni care sa isi tina judecatile ptr ei si care incearca sincer sa fie niste oameni de treaba cu tine. Nu m-a atins nimeni de scriu asta :)) Sunt doar niste idei. Si am deviat cred :))

Daca eram urat si prost m-as fi linistit cu asta cumva. Dar faptul ca nu sunt face sa fie si mai rau. Cum sa ajungi ca mine cand chiar te-au placut fete de-a lungul timpului? Am dat cu piciorul la fiecare. Nu le-am jugnit sau asa ceva, ci doar am fost tacut si distant. Uneori cand ma gandesc la ele, chiar si cele care nu vedeau in mine pe cineva cu care sa fie, chiar si ele mi-ar fi dat o sansa. Si nu pot sa nu ma intreb ce naiba au vazut ele la mine? Caci au vazut ceva. Am simtit-o. Sper sa nu exagerez totusi. Poate ma pacalesc. Dar eu... parca m-am incapatanat sa nu fac nici un pas, desi X sau Y vedea ca o plac. Ceva in mintea mea se bloca. Nu puteam sa fac pasul urmator.

Tin minte de o fata intr-un cinematograf. Am cam flirtat stangaci cu ea. Si cand s-a terminat filmul, prietenii ei au iesit dar ea a ramas sa se uite la ceva sau sa stranga ceva. Oare incerca sa-mi dea o sansa sa o abordez? Nu stiu sigur. Iar, poate ma insel. Dar eu am trecut pe langa ea si am iesit. Stiam ca o sa regret, ca o sa-mi dau palme pe drum si acasa, dar tot am facut-o. Nu am putut sa ma opresc langa ea. Asta sunt eu. Asa am fost intotdeauna. Diferite scenarii, dar aceeasi reactie. Nu pot sa condamn pe nimeni ca nu sta pentru un nehotarat ca mine. Nici eu nu as face-o.

Am fost prea tacut pentru fetele pe care le placeam si prea "rece" pentru cele care ma placeau.

M-am intrebat daca poti sa traiesti bine mersi fara cineva in viata ta. Daca pot sa raman asa pentru totdeauna, daca ca se poate asta. Uneori as vrea sa gasesc solutia sa traiesc asa fara sa ma mai gandesc. Sa fiu asa impacat cu gandul incat sa nu-mi mai pese. Daca nu pot face mai mult macar sa omor gandul si dorinta. Si sa-mi vad de viata. Ce a mai ramas din ea.

Parca nu vreau sa ma opresc din scris :)) Daca sunt aiurea, nu vreau sa par. Nu asta e intentia mea. Vreau doar sa scriu ce imi vine sa scriu, ce vreau sa spun, chiar si numai pentru mine. Sa stiu ca nu numai eu stiu.

Dupa cum am zis s-ar putea sa plec la Constanta pentru cateva zile asa ca la data cand o sa cititi asta eu nu o sa fiu pe aici. O sa las comentariile deschise in perioada asta (adica no moderation). Knock yourself out :)) :P O sa raspund cand vin. Daca o sa stiu ce sa raspund. Tare mi-e ca nu o sa stiu ce sa zic la un comentariu facut aici. Dar vom vedea. Cred ca cateva zile departe de blog o sa ma faca sa fiu mai cool about it cand voi reveni.

ta hand om dig cititorule

This entry was posted on sâmbătă, iulie 30, 2011 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.