Author: No One
•duminică, aprilie 28, 2013
Vazut filmul (in stanga, Twitter) si mi-au venit doua idei, triste, de "povesti". Scurte, cat de o postare adica. Dar mi-e lene, chiar trebuie sa gandesc la ele :P, si nu simt ca ma pot urni.

Oricum imaginile ar fi:

Camera. Intuneric. Camera e din camera spre fereastra. Nu perpendicular ci putin inspre dreapta. Fereastra e alb, iar camera e fara nici o lumina in ea. Nu e nici dimineata devreme dar nici dupa-amiaza. E luminos afara, dar nu bate soarele inspre fereastra si deci in camera. Pe fundalul alb al ferestrei (alba de la lumina de afara) e conturul negru al unei fete tinere, sau a unei femei. E cu spatele la noi si cu fata la fereastra. Sta cu mainile incrutisate la piept. E ganditoare, poate melancolica, poate trista. Jumatatea ei nu e cu ea, ci e cu altcineva. Nu s-a intamplat de curand, ci mai demult, probabil acum mai mult timp. N-a apucat sa fie cu el. Dar l-a lasat sa fie cu cealalta persoana. Nici nu mai stie nimic de el de atata timp, de cand a plecat. Nu cred ca a avut pe cineva de atunci. Locuieste singura intr-un apartament mic, mananca singura la masa mica de langa perete inainte sa plece. Totul in tacere. Nu viseaza ca se va intoarce, desi uneori in interiorul ei pe ascuns isi doreste, stie deja ca el nu va mai fi in viata sa chiar daca stie ca el este jumatatea sa. Ea, cu mainile incrutisate la piept, pe fondul ferestrei cu camera intuneacosa in spate, cu spatele la noi.

Hol. Fara lumini in el. Ziua. Lumina prin fereastra de la capat si din cele cateva camere de o parte si de alta. Se vede holul in lung catre fereastra din capat. Camera nu e pe lungimea holului, ci putin oblic dinspre peretele drept al holului de-a lungul lui, practic prinzand partea stanga a acestuia, de unde suntem pana la capat. Holul e gol, atat de oameni cat si de posibile obiecte, cu exceptia unei persoane care merge cu ajutorul unui cadru. Daca e tanara sau batrana nu stim. Podeaua e musama, asa cum e in spitale, neagra probabil, oricum inchisa la culoare, iar lumina se reflecta usor in ea. Persoana e singura (evident), tacere, merge sprijinata in cadru cu mersul acela incet si greoi al unei persoane bolnave. Te obisnuiesti cumva cu viata in spital, se creaza o rutina anume a zilei si o apasare a locului. N-as putea sa zic ca e cel mai vesel loc din lume, nu? M-a lovit imaginea asta cand am vazut filmul. A singuratatii, (de)caderii corpului si tristetii. O ultima cladire in care sa fii inainte de sfarsit. Mersul ala pe hol, incet incet, taras taras. Acum nu mai lupti, si nici nu mai disperi. Cumva astepti. Ai putea sa crezi ca nu poti trai asa, ca nu te poti obisnui, si totusi acum, in spitalul asta, o faci. Chiar si in boala ori in moarte oamenii se adapteaza. Incet incet pe hol, pana la capat, pana in camera sa care e ultima pe stanga. O singura persoana, in tacere, si nimeni altcineva.

What I'm not sure about is if our lives have been so different from the lives of the people we save. We all complete (die). Maybe none of us really understand what we've lived through, or feel we've had enough time.

This entry was posted on duminică, aprilie 28, 2013 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.