Author: No One
•marți, iunie 04, 2013
Sub impulsul momentului: de ce cand vorbesti cu o tipa de multe ori poti sa simti aceea reticenta din partea ei de parca te-ai da la ea? Intreb si eu (pe jumatate retoric, pe jumatate nu). Poate nu stiu eu sa fac o conversatie cum trebuie, poate nu pun intrebarile cele mai potrivite. Cine stie poate e chiar asa. Dar chiar e a de greu sa arati ca vrei sa ai doar o conversatie? Si ce daca e draguta, frumoasa, fatala? Asta nu inseamna ca vrei sa dai curs nu stiu carui interes ascuns. Stiu ca asta vine din dati si dati de tipi care mai de care mai libidinosi si colorati in intentii, dar eu personal, nu am incercat niciodata sa ma situez in categoria asta.

I don't know, simt ca imi scapa explicatia de sub control. Poate ptr unii pare o prostie de copil prostut, poate ptr altii nu. Deviind putin, stiu sub ce lumina şed. Stiu ce impresia las si ce se stie despre mine (din ce am zis eu despre mine, sau pur si simplu imaginea pe care poate o arat, chiar daca uneori cred ca nu e corecta). Stiu ce perceptie se poate creea, sau macar cred ca stiu.

In viata am sezut (intotdeauna?) in umbra unei imagini care s-a creat (in mintea altora) despre mine. Si partial am fost si eu responsabil. Zicand chestii care nu se zic despre tine (ptr ca nu-mi place sa mint despre mine si sa-mi creez o imagine placuta dar mincinoasa pe care apoi sa ma chinui sa o mentin) sau fiind tacut, sau fiind asa cum sunt eu fara sa-mi fardez defectele. Chiar ma intreb daca cineva chiar ma percepe asa cum sunt. Sau e oare asa cum ma vad eu? Nici eu nu mai stiu exact ce si cum in timp ce scriu acum fara sa gandesc prea mult textul.

Stiu, prima impresie conteaza, oamenii te percep doar din ce stiu despre tine (+ ce creaza ei insisi in mintea lor despre tine), haina face pe om. Ar trebui sa inventez un "om", omul din vitrina? Cel care sa-mi asigure "intrarea" in viata altor oameni, sa zic asa. E chestie foarte amara (ptr mine cel putin) sa simti ca nimeni nu te stie asa cum esti exact. Desi nu poti sa tintuiesti un om in cateva cuvinte clare. Cu siguranta eu n-as putea despre mine, oricand as vrea sa ma explic si oricat as scrie. Sunt mai mult decat ma vedeti voi. Si e partial, poate, vina mea. Ca poate trebuie sa, nu stiu, sa scot in fata chestiile bune si frumoase. Sa le promovez. Sa le arat lumii. Habar n-am. Sa-mi fac o publicitate pozitiva.

Shit.

Nu stiu. Plecat dintr-un punct, ajuns, oarecum, in altul. Desi ideea e de perceptie a celorlalti asupra mea. Parca e tot timpul stramba cumva. Daca cred in Dumnezeu nu stiu cum sunt, daca zic chestii mai personale despre mine par... ratat? (stiu ca unii ati gandit asa intr-un coltisor al mintii), daca nu zic ceva despre mine par misterios, daca zic ceva aici, ori par superior, ori am atitudine cristica, sau ma plang sau alte rahaturi, daca incerc sa explic ceva se intelege altceva (niciodata sa nu te pui cu concluziile oamenilor despre tine), daca sunt mai vocal aici gata domnule mai am putin si fac comotie cerebrala, ba ca sunt rautacios, ba ca nu stiu cum mai sunt. Mi-e sila. Sila, sila, sila. Cu cat scriu aici in continuare (cernind cuvintele cu degetele ptr a le aseza), cu atat mi-e sila si mai mult.

Asta e singuratatea. Cand vrei sa imparti ceva si e ca ecoul care se intoarce inapoi, cand tipi in multime si din cauza zgomotului prea mare nu te aude sau nu te baga nimeni in seama. Cand trebuie sa te multumesti cu asta. Cand vrei sa te lipesti de cineva si, din cauza ta si din cauza lor (in situatii diferite, in proportii diferite), esti ca ciunga aia care nu se lipeste de nimic. Cand ajungi sa vorbesti cu tine in gand, ptr ca in realitate n-ai cu cine, si chiar cu cei cu care crezi ca poti, nu poti. Singuratatea reala e ca rasnita de cafea care macina lent si incet. Nu e drama din filme, ci sentimentul ca te apasa ceva. Nu e strigator la cer, ci o senzatie usoara in corp ca un foc mic dar constant. "E vina ta". Ehh, chiar ar trebui sa ma simt vinovat ptr toate? Nu pot sa iau si eu o pauza? Sa se treaca cu vederea? Sa fie "hai ca nu te frecam de data asta, lasam si noi de la noi". "Esti paranoic". Oi fi. Sunt si obosit. "Tii prea mult in tine". I don't know if I really want to go balistic. "Dar te-ar mai elibera". N-ai mai zice asa daca ai fi tu persoana pe care o prind in vizor. Spun si nu iert. [Nu ma refer la nimeni exact aici, ca sa fim clari]. Odata ce s-au deschis portile nu se mai inchid la loc cu persoana aceea. Tot timpul vor fi nori acolo, plutind pe deasupra. Cateodata am senzatia ca oamenii nu stiu exact ce inseamna asta cu adevarat.

My zen is messed up right while writing. Desi, in exact momentul asta (adica chiar acum :P), tensiunea ma paraseste. Postari fara cap si fara coada. Doar momentul in care am inceput de la ceva si momentul cand m-am oprit.

Cred ca o sa trag The Perks of Being a Wallflower (filmul) doar ca sa imi dau o senzatie de feel good (sper ca filmul e in genul asta, sau macar pe acolo). Simt nevoia sa vad ceva sa-mi placa.

This entry was posted on marți, iunie 04, 2013 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.