Author: No One
•sâmbătă, august 30, 2014
Azi am avut parte de o experienta ce trebuia sa o am mai demult, si sunt trist dupa ea. Sau eram si acum sunt doar din cand in cand. Progresiv va trece, dar nu pot sa nu constat cum ma intristez cand mintea zboara la gandurile de mai devreme. Alternez intre optimism si pesimism. Intre "va fi mai bine data viitoare" si "nu va fi bine". Si uite asa am momente de tristete care apar din neat si se sting dupa putin timp.

E ciudat sa vorbesc cu oameni azi si sa fiu de parca nu am tristetea asta in minte. Eu o am, ei nu stiu, si nici eu nu o pot zice (subiectul e off limits, fiind unul f personal). Am scris numai cuiva (care nici nu mai stiu daca mai e pe aici, daca nu cumva a disparut de tot). As mai scrie si unei alte persoane (despre ce am facut), o persoana cu care nu mai tin legatura de mult din cauza unor divergente (culmea legat si de acest subiect - cred ca de asta vreau sa-i scriu, intr-un soi de "what the heck", "vezi? am facut-o" si "fuck you"). Si cam atat. Restul ramane cu mine. Nici macar aici nu pot scrie.

E ciudat sa stii ceva si sa stii ca cei de langa tine sau cei cu care vorbesti nu stiu. Si ca acest fapt se va mentine asa. Intr-un anumit cinism e ptr ca asa e jocul, asa e viata, astea sunt "regulile" sub care traim. Tu duci unele lucruri in interiorul tau ce numai tu le stii. Ptr altii ele nu exista.


Author: No One
•duminică, august 24, 2014
Sunt un om destul de comod se pare, lenes daca as vrea sa fiu mai crud. Si evident nu-mi place realitatea acestui cuvant. Sa-l rostesc, sa-l scriu, sa-l admit.

As sta toata ziua, sa ascult melodii, sa citesc, sa lancezesc toata ziua in casa. Probabil sa nu ma gandesc la stresul de a trai o viata, de a face fata dificultatilor si necunoscutelor ei. Fara responsabilitati.

Sunt sigur ca si voi ati avut momente de astea.

Dar sunt si constient ca trebuie sa o traiesc, sa lucrez, sa imi iau/asum reponsabilitati, sa fiu in aceasta lume, fie ca vreau sau nu, fie ca imi place sau nu. Viata te obliga, chiar daca tu vrei sa fii ca un functionar care face numai strictul necesar ptr a trece peste ziua de lucru.

Old habits die hard. Si cred ca my habits nu vor muri nicioadata. Ca punctul in care sunt acum e constanta viitorului meu. Nu ma refer profesional (desi sper sa nu raman blocat aici) ci ca personalitate, ca interactiune cu lumea din jurul meu si cu viata. M-am obisnuit asa si sa fie altfel mi se pare ciudat. Pur si simplu nu ma pot imagina altfel decat asa cum sunt acum. Suna implauzibil.

Am o fire, un narav incapatanat care nu se schimba usor, care mi se pare ca nu se schimba deloc. Lucrurile se schimba incet, poate mult mai incet decat la altii, dar simt ca unele lucruri vor ramane, desi slefuite de ani, la fel.

De exemplu incapacitatea mea de a fi social. Folosesc asta ca un exemplu, si ca cel mai evident lucru la mine. Sa va dau o imagine si apoi sa va explic. Si sa ma disculp de acum in faptul ca nu ma plang sau imi plang de mila, sunt constient de cine sunt si nu ma stresez cu asta (asa cum poate s-ar stresa unul mai tanar ca mine) doar ma disec si ma arat, ca altii sa vada si eu sa ma pun in cuvinte.

Cum stiti am fost la Summer Well. M-am dus singur asa cum m-am dus singur in alte dati, in alte parti. De obicei cand ma duc la un film sau la un spectacol, intr-o sala, nu simt asa acut lumea din jurul meu. Ma asez linistit in locul meu si astept rabdator ca luminile sa se inchida si eu sa fiu "singur", anonim, si sa ma bucur de ce vad. Sunt obisnuit asa desi ma simt, recunosc, stingher cand sunt singur intr-o multime. Altii nu suporta de exemplu sa se duca la film singuri, mi-e imi place, ptr ca sunt de capul meu si ma simt, culmea, liber.

Deci eram la Summer Well, am intrat acolo, si m-a lovit senzatia asta de singurate cand am vazut ca oamenii erau de obicei in grupuri. Eu sunt foarte constient de ideea ca altii ma vad si ma judeca, desi de obicei intr-o multime nimeni nu te vede, si daca te vede, te uita in secunda urmatoare. Si m-am simtit picat acolo (chiar am avut momente inainte cu cateva zile, dar si in aceeasi zi, cand m-am gandit sa nu ma duc; stiu senzatia asta ptr ca am trecut deseori prin ea si de multe ori i-am cedat; dar acum sunt mai "batran" si mai trecut prin astea, asa ca m-am convins prin toate indoielile). E ciudat sa-ti manageriezi timpul cand esti singur intr-o multime la un eveniment. Ptr ca tb sa eviti sa nu stai ca prostul singur sa se uite lumea cu mila la tine, sa iti ocupi timpul, sa te tii in miscare, sa ignori senzatia asta de fish out of water si at last, but not least, sa te inconjori de un zid de ignoranta si de nepasare la ce e in jurul tau si sa iti creezi o lume a ta in care sa te simti bine. Daca esti ca mine (adica in felul asta) tb sa inveti sa traiesti cu tine. Tb sa accepti si sa te accepti. Altfel o dai in stresari si depresii. De asta simt ca multi, desi ma citesc (sau ma citeau) nu ma inteleg (ci mai degraba au un soi de mila). Eu am trecut peste si de asta de ceva timp. Sunt deja din ce in ce mai aproape de punctul in care chestiile asta ma deranjeaza doar marginal. Sunt obisnuit. Omul evolueaza nu numai fizic (in evolutionism) ci si in interiorul sau, sau in felul sau de a fi, de a trai. Adica se adapteaza conditiilor si isi creeaza un echilibru, un punct in care sa se ancoreze. E mult de explicat si de vorbit (zic eu) pe marginea ideii daca e o viata buna sau nu. Eu zic ca e cum e. Nu sunt perfect si nu am facut poate alegerile perfecte, dar nici nu cred ca viata mea, poate ciudata ptr altii, poate demna de mila, e fundul galetii. Cred, si termin cu disculparea asta, ca in viata tb sa te accepti si sa-ti creezi un echilibru in care, oricum ai fi, sa poti sa traiesti in liniste, chiar multumit. Eu unul acolo as vrea sa ajung.

Sa revenim la festival si sa zic, fara devieri si fara sa se inteleaga gresit, intamplarea ce vreau sa o zic. Eram acolo plimbandu-ma si recunosc pe cineva de pe facebook. Eu o recunosc ptr ca ea nu avea cum (nu am poze cu mine acolo). Prima data o las sa treaca de mine dar a doua oara cand o vad mi-am zis "what the heck" si ma aproprii. ii zic ca e la mine in facebook si cine sunt. Stia de nume (de obicei simt ca lumea nu ma observa si ca trec asa nevazut pe langa oameni). Eu ma simteam aiurea singur pe acolo si mi-am zis ca poate e bine sa stau pe langa cineva pe care cunosc. Asa ca am asteptat-o (vorbea cu cineva), apoi am mers cu ea si am rugat-o sa-mi zica unde e scena. Mi-a zis cineva mai demult ca daca vreau sa am un grup de prieteni, in cazul meu, cand cunosc pe cineva sa stau pe langa acea persoana si incet incet aceasta sa ma atraga in grupul ei de prieteni. Imi aduc aminte de obicei de asta, de ce mi-a zis, cand intalnesc pe cineva nou. Aproape de locul unde erau masati oamenii in zona din parc cu scena, ea s-a oprit sa vb cu cineva, eu am ramas pe acolo si uitandu-ma la lumea de acolo m-am simtit aiurea, mi-am dat seama ca sunt sigur. Mi-am zis "cum o sa fiu eu in stare sa stau de unul singur aici? cum o sa ma adaptez situatiei asteia? cum o sa fac fata?". E greu sa te simti bine cand tu te simti inconfortabil intr-un loc. Mi-am zis "hai sa stau pe langa ea, poate asa o sa scap de senzatia asta, poate voi intalni si alti oameni si o sa ma simt bine si nu o sa ma simt aiurea aici". Asa ca m-am dus cu ea, i-am si zis daca nu e o problema ca stau pe langa ea caci ma simt cam aiurea pe aici. Totusi m-am simtit si putin vinovat, ca stau pe capul ei, ca om adult la anii mei se tine ca un copil pe langa ea, ca poate sunt deranjant. Si dupa cautari ne-am oprit undeva unde ea a intalnit pe cineva cu care sa vorbeasca. Ce antiteza intre noi, eu nestiind pe nimeni pe acolo, singur cuc, ea stiind pe unul sau pe altul. Ea cauta locul unde se asezasera si nu-l gasea, eu vazand-o ca vb cu cineva (nu ma simt in largul meu sa ma bag si eu in seama) m-am uitat la The 1975 care incepuse.

Printre pacatele mele unul e ca nu sunt vorbaret, nu sunt deschizator de conversatii. Nu cand celalalt poate asteapta asta de la mine. E si mai greu, ca o paranteza si nu legat de ce zic aici, cu femeile care de obicei asteapta de la un el sa deschida conversatia. Unu, nu ma pricep, doi, situatia asta, ea asteptand sa o traga un el de limba confort cutumelor interelationale intre ei si ele, puts me off. Devin vorbaret cand celalalt intretine discutia si cand se creeaza niste puncte comune in comunicare, in interactiune. Pot sa vorbesc mult si bine dar tb cineva sa ma bage acolo si sa ma tina acolo (in timp, dupa ce stabilesc o relatie solida cu pers respctiva, ma obisnuiesc si incerc si eu sa fac conversatie). Plus, in timp mi-am pierdut rabdarea de mai incerca sa conversez, in parte ptr ca imi aduc aminte cat nu ma pricep, si in parte ptr ca mi-e sila sa trag pe cineva de limba, sa gasesc chichite si banalitati fasaite care par aiurea si awkward, sa ma scufund in tacere langa cineva incercand sa intretin un foc care nu se aprinde (probabil asa par eu ptr altii). Si sincer, si probabil asta va suna crud, mi-am pierdut interesul de a descoperi oameni, de a interactiona cu ei. Nu mai exista un entuziasm, un efort din partea mea. Daca gasesc pe cineva interesant sau cu care pare ca ma inteleg mai bine voi incerca sa depun un efort (desi pana la urma cred/stiu ca se alege praful de relatie, ptr ca nici eu nu sunt cel mai prezent om din lume, cum am zis nu mai depun efortul in totalitate de a fi acolo) daca nu, well... nici nu-mi mai bat capul sa caut (imi lasa un oarecare gust amar sa caut oameni si sa vad ca nu sunt in stare sa ma leg de ei)

Am separat intr-un paragraf, ca intr-o paranteza, ptr ca s-ar intelege ca vorbesc direct de fata asta, ca ii reprosez ceva. Nu am ce sa-i reprosez. Dar unele trasaturi descrise in paragraful de mai sus le veti gasi aici. Si uitand-ma la 1975 observ ca se uita si ea la scena (terminase de vb cu pers respectiva). Observ ca e oarecum deranjata de ceva. Asa am avut senzatia. Poate voia sa vb cu ea, poate era nemultumita ca nu gasea locul sau prietenii cu care venise, poate o deranja ca eram pe capul ei, poate nu era nimic. Eu unul am simtit, subiectiv, ca eram pe capul ei. De fapt asa m-am simtit eu vis a vis de situatia asta ca nu stiu ce gandea ea. Am incerca sa ii zic doua lucruri, banalitati, dar ea nu a incercat sa dezvolte o conversatie cu mine. Era si zgomot, greu sa vorbesti si eu sunt boring and stiff asa acum sunt cand nu pot sa interactionez cu cineva. Asa ca am decis sa o las in pace, sa ma uit la show si sa fiu atent acolo (eu vad in general ce e in jurul meu chiar daca par atent numai la ceva sau absent). Stiam ca va pleca sau daca voia ceva de la mine se va satura sa stea acolo. Am mai facut lucruri de astea, am mai ignorat persoane devenind absent sau concentrandu-ma pe altceva. Am facut-o ptr nu stiam ce sa le zic, am facut-o ptr ca ele nu stiau ce sa-mi zica, am facut-o ptr ca ma deranja situatia, am facut-o ptr neputinta mea, am facut-o ca sa fug, am facut-o ptr ca stiam ca asa se termina si ca eram obisnuit si complice la asta. In cazul asta am facut-o ptr ca mi-am dat seama ca eu am ramas la fel (asa simt de fiecare data in situatii de astea), ca inca nu sunt in stare sa ma leg de o persoana, ca nu am abilitatile astea sociale si interactionale, ca imi readuce aminte cum sunt. Asta e fundatia pe care se aseaza alte lucruri. Si aici a fost senzatia ca nu vreau sa simta ca m-am ventuzat de ea, ca m-a luat de crescut pe timpul festivalului. Si mi-am zis ca e mai bine asa. Eu imi vad de damblaua mea si pe ea o las sa se simta bine cu oamenii cu care venise. Asa ca m-am uitat la show si nu m-am mai uitat in urma. Nu stiu daca a ramas in zona aia pana s-a terminat concertul respectiv (nu cred, ca nu am zarit-o cu coltul ochiului), dar cand s-a terminat am plecat de acolo si m-am dus la pas sa omor timpul pana incepea urmatorul concert.

Da, sa omor timpul. Cand esti singur undeva inveti sa omori timpul. Sa te plimbi, sa te uiti pe tavan, sa te asezi intr-un loc mai restras si sa astepti. sa cumperi ceva. Sa tragi de timp. Sa faci pasi inceti si miscari lenese. Sa te tii "ocupat". Asa ca m-am tinut ocupat in felul asta, singur in damblaua mea pe acolo si m-am simtit bine pana la urma (in felul meu, simt ca tb sa precizez asta). Senzatia de aiurea a trecut ptr ca, asa cum am mai zis, nimeni nu te vede cu adevarat, si chiar daca o face nu e ca si cum o sa se gandeasca la tine peste ore si ore. Esti vazut dar si anonim in acelasi timp. Tipul ala tacut, tipul ala cu moaca aia, tipul ala ciudat, tipul ala putin interesant dar nu indeajuns. Esti doar o imagine pe retina, si daca esti asa cum sunt eu, e un lucru bun sa il constientizezi si sa stii din asta ca te poti simti si bine, oricat de ciudata poate parea situatia (la inceput, sau pe parcurs, ptr ca senzatia ramane de obicei acolo abia perceptibila).

Am facut-o cu detasare dar constient de ce fac si am constientizat situatia cand m-a ignorat total pe FB la 2 comentarii (nu stiu de ce le-am lasat, ptr ca nu avea rost sa o fac in conditiile date). Si e corect sa ma ignore, si eu as fi facut la fel in locul ei. Nu pretind nimic altceva. Am facut o alegere constient ca poate deranja sau sa fie aiurea. Am facut-o ptr ca nu am stiut sa fac nimic altceva in schimb si am facut-o ptr ca nu am vrut sa deranjez cu prezenta mea oarecum fortata acolo.

E un moment cand persoana de langa mine simte ca eu nu mai interactionez, ca nu mai sunt acolo. E momentul cand se uita la mine. Tin minte ca fata s-a uitat la mine o data (cred, ca nu mai stiu sigur, pot de asemenea sa ma fii inselat). Si asta, scriind aici, mi-a adus aminte de o situatie asemanatoare de acum vreo 2 ani parca. Am zis ceva de asta atunci. M-am dus la un fel de adunare in Bucuresti, noaptea. Stiam ca e acolo dar i-am zis uneia dintre gazde (pe care o stiam si care ma invitase) sa nu o deranjeze (chiar nu voiam sa interactionez cu ea dupa ce ma ignorase pe net). Dar o aduce anyway. O tipa frumoasa, cu par scurt ce ii statea bine (mie imi place parul scurt) cu un hobby/profesie care mie imi place sa vad la oameni (imi creaza o admiratie si o parerea pozitiva ptr ei). Si mi-am dat seama din primele cuvinte ca suntem as far as we can be ca persoane. Ca interesele noastre sunt destul de diferite si ca, cel putin din pct meu de vedere, nu e punte pe acolo. Consider ca intre 2 persoane, chiar f diferite sau cu interese diferite, tb sa se creeze o punte, un punct de legatura. Daca nu e, chiar daca e o persoana interesanta, pur si simplu nu ai ce sa vorbesti, cum sa interactionezi cu persoana respectiva. Esti stucked sa te uiti la ea si ea sa se uite la tine. Anyway, am simtit asta si in plus vechea mea senzatie ca nu stiu to reach people, ca nu stiu sa fac conversatii, ca nu stiu cum sa interactionez cum tb. Faptul ca i-a scapat ca cica as fi indragostit de ea nici asta nu a picat bine (nu e mandrie masculina, dar eu nu sunt asa copil incat sa ma indragostesc brusc de cineva de pe net; da, m-a fascinat ca femeie, dar de aici pana la a te indragosti cred, dupa mine, ca e cale lunga; m-am simtit ca ma trateaza ca un copil de 5 ani ceea ce nu iti pica bine). Nici nu ma simteam in largul meu acolo, ma simteam strain, singur, fara sa ma pricep sau sa fiu in stare sa ma bag in seama si sa ies din situatie. Si la final a picat si unu la masa cu niste teorii si o atitudine de-mi venea sa-i trag una peste bot. Si mi s-a pus pata. Si am tacut de tot. Si nu am mai bagat- o in seama. Si m-am facut ca ploua. Stiam ca odata facand asta este over, si eu, daca nu s-ar fi intamplat ceva sa ma schimbe din inertie, n-as fi dat inapoi. Si tin minte ca in tacerea aia (intre mine si ea si cel de langa ea, caci tipul cu teorii vorbea pe acolo cu gazda, pe langa care stateam ca nu stiam pe langa cine sa stau si ma simteam aiurea sa nu se simta responsabila ptr mine) s-a uitat de 2 ori la mine. Si in pata mea am avut o mica satisfactie (nu am avut asta la Summer Well sa fiu bine inteles), o satisfactie sa simt ca simte deranjul meu din momentul acela, sa simt ca nu sunt invizibil totusi. Si a plecat cica la baie. Si asta a fost tot.

Eu am mai stat ceva timp si apoi am plecat si eu. Nu aveam ce cauta acolo, nu ma pricepeam sa fiu acolo si eu stiam asta. Si am plecat la altcineva si am stat cu acea persoana de vorba cateva ore in noaptea aia si am vb ultima oara fata in fata. Si nu am mai tinut legatura cu nici una, nici cu gazda nici cu persoana la care m-am dus.

E o senzatia ciudatica cand stii ca intalnesti oameni, interactionezi si apoi nu-i mai vezi. Ca e din cauza ta, a situatiei, a unui moment. Ca asa se intampla pe lumea asta, sau poate asa e din cauza ta cine mai stie.

Am scris mult mult mult. N-am mai scris de 2 saptamani. Dar nu e ca sa umplu golul. Asa scriu eu mult dand-o din una in alta. Nici nu mai stiu cati ma citesc, si nici nu mai stiu de ce scriu. Nu vreau sa il inchid dar nici nu mai simt un imbold autentic de a scrie aici. Poate ptr ca viata mea e in alta faza acum fata de acum cativa ani. Sau poate am mai imbatranit si eu si m-am blazat. Poate am resentimente, mixed feelings si autocenzuri fata de a scrie pe blog. Poate am obosit si eu sa mai scriu despre mine. Viata mea nu e asa palpitanta incat sa scriu postari mai dese. Poate mi-am pierdut interesul.

Nu o sa o dau cu aia ca nu sunt perfect (ce cliseu imi pare), dar o sa zic ca am destule neajunsuri, ca am de ce sa te iei, ca sunt departe de a face lucrurile asa cum ar tb. Dar oricum ar fi, totusi sunt ok, am o viata linistita acum, sunt ok cu mine (lucru care conteaza ptr mine) si merg mai departe.

Si mai lasati-o dracu cu aia ca se consuma apa buna de baut/folosit la Ice Bucket Challenge.

Author: No One
•vineri, august 15, 2014
Abia am aflat ca tumorile alea pe care bunicul meu le are la vezica sunt maligne. Adica a avut recent a treia operatie, trebuia sa-i scoata vezica dar s-au decis din cauza inimii, a duratei operatiei (4 ore si ceva) si a varstei sa mai extirpe din nou tumorile alea nescotand vezica. A mai avut vreo 2 interventii inainte, una anul trecut parca si una anul asta. Dar am avut impresia ca sunt benigne. Parca tot timpul sunt tinut asa in ceata de maica-mea. Ma rog.

Acum inteleg ca o sa faca radioterapie si apoi va trece pe citostatice. Doctorul nu pare optimist din cate am inteles. Si maica-mea si matusi-mea vorbesc de parca deja o sa moara ("nu mai are mult/multe luni", ceva in genul asta). Nu mi se pare ok sa abordezi situatia asa chiar daca va fi sa fie asa pana la urma. Nu e negare din partea mea ci pur si simplu omul nu e mort. Traieste acum si pana in ultima clipa va trai. Nu ii pun crucea de pe acum.

Cam de trei ani are probleme cu sanatatea. Intai cu inima si acum cu tumorile. A fost un om activ fizic si a facut multe chestii la viata sa (comerciant, fotograf, in armata, sofer de camion, a mers pe motocicleta, a facut pana si un an si ceva de inchisoare ptr ca l-a turnat unu la militie), nu a baut, a fumat rar, si acum in trei ani si ceva sanatatea sa s-a deteriorat repede (ce naiba acu' doi ani tin minte ca s-a urcat pana in varful uni nuc, la 81 de ani). Nu e genul sa se planga sau sa-i fie frica  (desi sigur are supararile sale acum) si nu arata de parca ar fi bolnav, dar are cancer si inteleg si probleme ceva mai serioase cu inima (de nu i-au facut operatia aia mai lunga) si nu stim ce se va intampla.

Nu sunt genul sa devin emotional cand aflu ca cineva poate muri sau va muri. Am un soi de detasare chiar si la rude sau oameni pe care ii cunosc (dar tb sa zic ca nu am avurt multe morti pe langa mine, un bunic si o strabunica, si alti oameni cunostinte de familie). Si in cazul bunicului e la fel acum (nu stiu cum va fi atunci - sigur imi va lipsi caci e cel mai bun si interesant din toti cei patru). Eu unul, desi poate cancerul nu va da inapoi, cred ca va trai mai mult decat ii dau altii.

Am fost la el sambata trecuta si ma uitam la el cand povestea ceva si ma gandeam (nu stiam ce stiu azi) ca poate chipul acela il voi vedea intr-o zi fara suflare, fara miscare, mort intr-un costiug. Si ma uitam la fata sa si era vie, si ma gandeam ca trebuie sa apreciez clipele asta cu el, cat inca mai este cu noi. Sa ii apreciez chipul cat mai este in plin de viata. Poate pare weird dar la asta ma gandeam.

E si ceva nou ptr mine. Dar sper ca detasarea asta ma va ajuta sa nu devin prapastios (ca vai domne e pe duca) si daca va fi sa fie, imi va pastra mintea limpede ca acum.

Recunosc ca moartea lui Robin Williams m-a impresionat si pe mine. E ceva in chipul sau cand il vad acum care ma impresioneaza cumva. Like an old friend who just died. Un chip placut de om bun. Si asta face trista moartea sa.

Ce ciudat e ca abia acum ne dam seama ce impact a facut omul acesta asupra noastra. Ca e foarte apreciat, chiar si indirect, poate doar ptr felul sau de a fi, sau chipul sau cunoscut sau poate prezenta sa ca celebritate (din filme, de pe scena). De parca nu ne dedeam seama si acum brusc, cand a murit asa subit, ne dam seama de asta.

Author: No One
•sâmbătă, august 02, 2014
Sunt intr-o usoara stare de... stare. Probabil de asta m-am pus pe scris aici dupa vreo 2- 3 saptamani de absenta (nu-mi gasesc dorinta de ma aseza in fine la birou desi ma mai gandesc sa scriu din cand in cand)

Constat ca cei ce ii am la feed nu prea mai posteaza. E liniste si... liniste in feed-ul ala :))

Netu' merge cu chef si fara. Ba e semnal, ba nu e. Click ori refresh, citit, pauza, click ori refresh, citit, si din nou pauza. Acum, adica acum, vad ca tine. Cat, nu stiu.

Serviciu e rutina, si din cand in cand dureri de cap. Zilele trec repede, weekend-ul si mai repede. Am mai scris despre asta si revin. Simt ca trec lunile, anii, prea repede. Acusi o sa fie luni, acusi o sa fie weekend, acusi o sa ma duc la Summer Well (9-10 august), acusi o sa vina septembrie ori octombrie si o sa-mi iau concediu, acusi o sa se termine anul, acusi o sa fac 30 de ani. Adica trece pe nesimtite (cu dublu sens :P) timpul asta. Probabil o sa mai scriu si in alta postari despre asta ptr ca e asa evidenta senzatia asta in mintea mea in ultimul timp.

Da, ma duc la Summer Well. Am mai zis ca vreau sa ma duc, si acum cateva zile mi-am luat bilet. Vine si altcineva de aici? Nush ce m-a apucat (ptr ca stiti bine eu-s mai dn paduri asa si nu prea iau contact cu oamenii) dar parca vreau sa scriu aici si pe FB poate vine cineva si mai stau si eu la un suc, bere, cafea cu cineva sa-mi satisfac nevoia si curiozitatea de a vorbi cu cineva.

O sa fiu prin Bucuresti atunci, probabil o sa vorbesc la servici sa-mi dea luni liber (luni o sa incerc sa imi platesc aici acasa, dupa ce ma intorc, niste restante in milioane ce le am la fisc, dar o sa profit si ca sa nu ma scol devreme de dimineata si sa ma duc la servici pe 5 carari), probabil o sa ies la o bere cu un fost coleg de liceu si un bun prieten, probabil o sa ma duc si prin alte parti inainte sa ma duc la festival (incepe la ora 5, si sambata, si duminica).

As vrea sa am mai multi bani :P Cine nu vrea? Nu-mi ajung :)) Vreau sa imi un calculator nou in rate (fara dobanda, dar la care o sa platesc probabil vreo 10-12 luni), vreau chitara aia, vreau si bani ptr zbenguiala si bani sa ii pastrez ptr vara viitoare (ori sa ma duc la Londra la variu-miu, ori, daca nu se poate, sa ma duc intr-un circuit cu autocarul prin orase mai vestice).

Cu calculatorul, m-a apucat damblaua asta acum un numar de luni si nu ma mai lasa, desi nu am nevoie imediat de unul nou. Probabil o sa astept Vinerea Neagra sa le prind (componentele de calculator) mai ieftine.

Stiti de telefonul ala de care ziceam intr-o postare anterioara? Il pusesem la vanzare, era sa il dau (cu vreo 50 lei in minus fata de cat l-am cumparat), ii dau reset ca sa nu il trimit la ala cu conturile celui care mi l-a vandut, si vad ca nu mai apare iconita cu vodafone (eu am orange si deblocarea costa cel putin 90 lei). Imi zic "ia sta, poate nu e codat in vodafone pana la urma" si ma duc la un service si, ca sa vezi, nu este blocat in reteaua aia. Deci dupa atata neintelegere cu ala (el a zis ca e in vodafone, eu ca nu dau atatia bani pe deblocare si ca vreau sa-l trimit inapoi), dupa negativ de la el si negativ de la mine pe Okazii, uite ca telefonul era liber de retea. Subit simt ca am facut o afacere buna si ca asta a iesit in pierdere (putea sa-l dea cu putin mai mult daca era liber de retea). Sau macar nu am iesit in pierdere. L-am pastrat, desi bateria e slabuta - adica tine cam putin la folosire mai intensa. L-am pastrat ptr ca arata bine, e facut bine, ecranul e bun, merge bine si mai ales ptr camera. Imi place camera. Probabil in timp o sa-l mai cosmetizez putin ca sa nu mai fie asa uzat ca aspect.

Sunt cam dezamagit de mine. Imi stiti mood-ul asta, daca ma cititi de ceva timp. Simt ca sunt cam comod. Si ca asa o sa fiu toata viata mea. Ca o trasatura ce ramane acolo, specifica tie. Ar tb sa depun mai mult efort in viata daca o vreau mai buna, calitativ dar si financiar. Asa doar o sa traiesc intr-o rutina de pe azi pe maine. Un soi de "am avut vise, dar m-am multumit cu atat". Dar are si o dorinta practica din partea mea, ptr ca viata o sa devina mai grea sau mai intensa de acum incolo iar eu tb sa-i fac fata. Daca vreau mai mult tb sa-i fac fata. Dar nu sunt atat de sigur de mine daca o sa ma debarasez de comiditatea asta. Am trait prea mult cu ea si m-am obisnuit prea mult cu ea.

Anyway, lucrurile se misca si ptr mine, mai incet asa dar asta stiu ca e parte din mine. I always was a late bloomer, a slow climber, si cred ca asa o sa fiu pana la sfarsit. Mi-ar fi placut sa inteleaga si altii asta si sa-mi fi acordat mai multa rabdare si intelegere (desi simt ca cer prea mult in asta, in general, de la oamenii de care ma mai lovesc)

Uite, a trecut si postarea asta :)) Scrisa si publicata. Totul trece repede repede.

ps: da stiu ca am facut o cacofonie undeva prin text. Va trebui sa traiti cu asta :P:P