Author: No One
•luni, septembrie 15, 2014
Sa-ti tii gandurile in frau, asta da "afacere" sa gestionezi. Gandurile care vin sunt ca ninjalaii in miez de noapte. Cand zici ca o sa adormi si tu, ca e totul ok si lucrurile linistite, atunci vin si ei. Vin, iti trag vreo 2 la rinichi si fug in umbrele de unde au venit.

Cel putin asa e la mine. Ma rog, simplist vorbind. Eu sunt ciuca batailor gandurilor mele. Uneori ma iau din prima si ma lasa numb si pe ganduri, zile, saptamani, alteori vin mai tarziu, mai putin intens dar intr-un du-te vino de pe azi pe maine. E ca si cum ar fi cineva la intrerupator. Pac gandul, starea, liniste, revenire, lalala zen baby, pac gandul, si tot asa. Pana se diminueaza fluxul. Si atunci ramai cu ciochilia lor si un gust amar.

Ma astept sa vina si simt ca daca vor veni nu vor veni azi. Nici maine. Vor veni peste un timp in momente de dialoguri si mici indoieli. Totul peste senzatia ca "now if it is set in motion it won't stop, I won't stop". Ma rog, aberez si eu. Nu are cine stie ce sens daca nu intru in detalii, in gandurile mele, si daca nu le asez aici.

I'm too old ca sa ma mai comport ca un adolescent si sa fac declaratii transante si inflacarate. Sa ma zic si sa le zic. Stiu destule despre mine, si in acelasi timp nu sunt sigur (sau nu vreau sa fiu sigur) in altele, incat sa stiu ca nu e nici neagra, nici alba. Ca nu pot sa trag o linie si sa zic asta e asa si asta e asa.

Don't think too much and maybe you won't fall into it. Don't think too much and maybe you'll live long enough to become the villain. Ptr ca asta e una din dilemele mele. Deschizi prea mult usa si devii vulnerabil, o tii prea inchisa si te abrutizezi, risti sa nu mai simti nimic. Risti sa pierzi. Si in una si in alta.

Vedeti voi, am 29 de ani si in viata mea limitata totusi am ajuns in anumite puncte. Am un fel de dread de a cunoaste oameni, de a avea o relatie cu ei ptr ca pana la urma se termina. Incepe mai bine sau mai rau, atinge un apogeu (un soi de the best it can be), si pe urma o ia usor (sau mai repede) la vale, iar la sfarsit liniste, cum facea Kevin Spacey gestul ala cu mana din The Usual Suspects la interogatoriu, nu mai e nimic. Si poate dura legatura cu acest om, zile, saptamani, luni, ani. Si pe urma acolo, dupa, nu mai e nimic. Tu te duci pe drumul tau, persoana cealalta pe drumul ei.

E greu sa pastrez oamenii langa mine, si e greu sa gasesc pe cineva cu care sa ma potrivesc. De fapt sunt nemultumit ca nu pot atinge acel punct, de a ma potrivi ca lumea cu cineva. E intotdeauna o defazare, o senzatie ca lucrurile nu se potrivesc cum trebuie. Si ma simt prins in punctul asta, cand parca sunt constient de mersul lucrurilor. Mersul lucrurilor, adica: nu va niciodata asa bine cum imi doresc, si ce incepe se si termina.

Si sunt mai greu de abordat, si nu mai sunt asa receptiv, si am si partile mele de vina, si nu vreau sa ma simt vinovat ptr defectele mele, si, si, si. As vrea sa ma pot retrage intr-un colt, sa ma hranesc din chestii solitare si sa fiu multumit. Sa ma simt satisfacut. Si sa nu mai trec prin acest motion de a cunoste pe X, de a spera ceva, de a nu fi ce vreau sau de a nu merge bine si de a simti la un moment ca nu mai e cale de intoarcere (desi teoretic tot timpul e, dar ptr mne e un fel de tipping point). Si stiu de cele mai multe ori ca daca nu mai zic nimic, nici cealalta persoana nu mai zice ceva. Si desi mi-as dori, chiar daca ar face-o s-ar lovi de un zid la mine, de o mica raceala, de o lipsa de interes si de a ma mai deschide. Tin minte ca am patit si eu de la altii asa si stiu ca si eu am facut la altii asta la randul meu.

Am tendinta de a vrea sa spun despre mine, fie aici pe blog, fie cuiva. De a nu ma mai opri. Si simt o nemultumire ca nu ajung la un punct de satisfactie, ca din contra fac lucrurile mai dificile tocmai introducand detalii personale si subiective despre mine. Simt o nemultumire cand simt ca tb sa nu mai zic despre mine doar ca sa creez o imagine in care eu sunt normal, in care nu mai tb sa explic ce zic despre mine, de ce e asa. Ma streseaza explicatul asta. Ptr ca o data ce zici ceva despre tine, tb sa explici. Si pe urma ma simt ori vinovat de cum sunt eu ori agasat de ipostaza de a explica, de a da cu subsemnatul. De ce e asa, de ce esti asa, de ce nu faci asa, de ce esti cum esti.

As vrea sa pot trai singur (la nivel personal, ca in societate vb si tii legatura cu diversi oameni) fara sa simt nevoia de a interactiona, de a vb cu cineva, de ma povesti, de a cauta pe cineva cu care ma potrivesc.

Scriu de 5 ani si inca nu pot pune punctul pe i cand e vorba sa exprim ceva. Devin din ce in ce mai constient de asta. Mi-e greu sa intru in miez ptr ca sunt atatea lucruri de zis, atatea detalii de dat, atatea explicatii de explicat. Uite, asta e cel mai clar paragraf din toate de pana acum. Sunt atatea lucruri de zis ptr ca eu nu sunt unidimensional si am diferite dimensiuni, diferite unghiuri si diferite pozitii, uneori chiar care intra in conflict unele cu altele. Nu e simplu sa zic "eu sunt asa", cand totul e interconectat, cand ceva rezulta din ceva si cauzeaza altceva. Nu e simplu sa zic ca "eu sunt asa", ptr ca nici eu nu mai stiu uneori cum sunt. Uneori simt ca am o o idee ca mai apoi sa zboare pe geam. Si nu-mi place cand cineva isi da cu parerea despre mine (tu esti asa, tu faci asa) ptr ca mai mult ma baga in ceata, imi creaza incertitudini. Mi-as dori sa nu fiu asa constient de mine, de persoana mea. Si implicit sa nu trebuiasca sa o explic sau sa ma simt vinovat ptr ea. As vrea si eu sa ma ia cineva asa cum sunt si sa nu mai adauge nimic. Sa zica "fine, esti asa cum esti si eu nu am nimic impotriva, fii asa cum esti". Dar asta e un deziderat utopic. Fiecare privim lumea prin ochii nostri si pe altii prin noi. Si eu si voi, si ei. Si cainii si purceii.

Postarile mele n-au final si n-au concluzii caci de cele multe ori ajung cu totul in alta parte decat unde intentionam. Sau pur si simplu merg asa pana nu mai am chef sa scriu, de fapt pana cand ma opresc ptr ca mintea mea incepe sa incetineasca. Scriu cuvinte si cuvinte, vrute si nevrute si spun bucati din ce vreau sa zic. E un fel de "so close, yet so far". Plus ca uit de la mana pana la gura in timp ce scriu (sau gandesc).

Scriu si scriu si simt o nevoie imperioasa de a scrie desi nu pot lega nimic concret (asa mi se pare mie).  Simt atractia de a scrie, de a deschide pagina asta si a scrie. Ce? Cine naiba mai stie. Scriu. Si uneori simt ca scriu degeaba. Ca nu are sens. Sa nu aduce nici o satisfactie revelatoare. Nu e ca si cum scriu postarea to rule them all si apoi ma retrag in glorie. Nu ajung acolo. LE: E ca picatura aia chinezeasca care nu se mai termina.

Scriu sa ma descopar, vb cu oameni, si uneori nu-mi place ce descopar. Si ce descopar e oare adevarat? Sau e o faza subiectiva? Poate ma insel. Sau poate e adevarat.

I am a burned out soul, in a way

Cred ca incerc sa comunic si sa ma comunic. Si ajung in acelasi punct in care sunt numai eu. Si putem sa zicem ca e vina mea, ca nu e, ca bla bla bla, you know the drill.

Uite ca am gasit si titlul. Cam asa este. La sfarsit revii la tine, ca si cum te-ai trezi singur intr-o casa. E o idee mai veche de a mea ca unele lucruri in viata le traiesti numai tu cu tine. Restul isi traiesc vietile lor in alta parte. De obicei persoana ta interioara o traiesti numai cu tine. Sa zicem ca persoana ta exterioara o traiesti cu altii.

Well, o sa tac din gura si nu o sa mai scriu. Si o astept sa scrii. Si stiu ca nu o vei mai face ptr ca am mai intalnit situatii de astea si toate s-au terminat in tacere. Stiu ca situatia e generata de mine, sau mai bine porneste de la mine (ptr ca nu voi mai scrie) si o voi face anyway (am facut-o si in alte dati cu alte persoane). Culmea vreau sa-ti calci pe inima (nu o vei face) asa cum am vrut si de la altii. E ciudat sa stiu ca eu pun lucrurile in miscare si sa stiu ca cel mai probabil se va termina in tacere. Iar daca nu azi (cumva vom mai tine legatura ptr putin timp), probabil maine. De fiecare data cand am facut asa, asa s-a terminat. Si recunosc ca o fac si dintr-o nemultumire (in cazul asta, in altele e razbunare), si din resemnare, si din nevoia de a mi se da atentie (prin golul pe care-l creez prin tacerea mea). Oare sunt asa de important ptr tine sa iti calci pe inima? Probabil pe partea cealalta e o chestie similara ("oare sunt asa de importanta inca sa mentii legatura"). Si toata lumea tace si nu mai ramane nimic.

Incerc sa vorbesc despre mai multe in postare si despre nimic. Ma rog, ce-si face omul cu mana lui (eu adica) de aia moare.

This entry was posted on luni, septembrie 15, 2014 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.