Author: No One
•marți, ianuarie 06, 2015
De ce incearca sa ma analizeze unii? Ca cica as fi nu stiu cum si nu stiu cum, ca reiese din asta sau asta, ca am nevoie ajutor, ca sunt o biata fiinta ce trebuie tinuta de manuta si ghidata spre o viata mai buna. Si daca zic nu, brusc pare ca sunt incapatanat, ca fac contra, ca nu vad ce vad ei. Cateodata am senzatia ca e mila in spatele chestiilor astora, chiar daca ei nu-si dau seama.

Imi dau seama ca you only can tell so much about yourself. Slowly it does confirm itself to myself. Este o limita acolo pana unde poti sa ajungi.

Sunt 4 categorii:
1. cei pe care nu-i cunosti (buna si salut),
2. cei pe care ii cunosti (cunostinte, colegi de serviciu) carora nu le zici multe
3. prieteni, oameni cu care te intelegi bine, care vin pana in limita aia
4. si artileria grea, celor carora le zici the heavy stuff, detaliile detalioase + familionul care te stie cum nu te stie restul

Sunt o persoana deschisa (desi mi s-a zis ca nu sunt) dar invat sa fiu ponderat cu ce sa zic despre mine. Am observat ca daca dau detalii prea personale e un fel de fall from grace. Da, excluzand ca te poti arde cu cineva care sa-ti dea in cap cu ce le zici despre tine, sunt cei carora le zici lucrurile astea si vezi ca incep sa te perceapa altfel. Raman draguti dar tu devii mai mic, mai neajutorat. Nu mai esti sexy, si desirable, nu mai esti genul ala de interesant, nu mai esti puternic ci o fiinta care are nevoie de ajutor. Sau pur si simplu iti pierzi edge-ul, devii neinteresant.

Eu am tendinta sa zic, sa descarc, dar nu vreau sa ma analizez in detalii dupa. Doar sa descarc, sa fac cunoscut. Sa se stie. Sa fiu inteles. Si acceptat.

Am tendinta sa o fac, si ma vad in pozitia sa nu mai merg acolo. Nu iese ce vreau eu sa iasa. Ma frustreaza putin (mai mult in anii mai fragezi) ca nu pot sa zic dar tb sa o fac daca vreau sa raman, sa zicem, interesant ptr cineva. Nu sunt adeptul de a o face pe misterosul (desi mi s-a zis ca cica as fi cand nu am dat din casa) dar peste o limita parca nu tb sa trec. Peste o limita e prea mult, in diferite aspecte.

Si atunci cui sa-i zic? Pai am ajuns sa nu mai simt nevoia asta putin obsesiva de a zice. Nu mint dar nu precizez anumite chestii. Las impresia unei alte povesti. Oamenii au tendinta to fill the blanks. Eu doar corectez cursul ca sa nu devina neadevarat. Suna rece si calculat (si rau), dar nu e asa. Sa dau un exemplu cat mai facil: Cati dintre colegii vostrii de munca stiu despre voi chestii personale? Nu e asa ca nu dati detalii, si daca nu vreti sa intrati acolo ocoliti? Nu aveti vreodata senzatia ca povestea voastra se completeaza cu ce aleg ceilalti sa completeze? Ati incheiat o relatie dezastuos si sunteti varza sa zicem. O ziceti in gura mare? Nu, ziceti un minim netru si lasati ca restul sa se completeze. Si stiti ca sunteti si voi beneficiarii acestui lucru ptr ca asa nu tb sa mai explicati si sa dati cu subsemnatul.

Deci cui sa-i zic? Nu multora. De fapt de acum incolo numai daca as fi intr-o relatie serioasa cu cineva, si stiu, sunt in punctul ala, ca vreau sa stie orice vrea despre mine. Si atunci zic. Nu tot dintrodata, dar slowly. Dar asta sa zic mersi daca o sa mai o fac o data. Sunt decis ca anumite aspecte sa nu le mai zic. Daca se intuiesc so be it, dar din gura mea sper sa nu mai iasa.

Nici ai mei nu stiu totul despre mine si slava domnului, ce stiu ei, nu mai stie nimeni cu totul.

Am avut ocazia sa zic uneori ca nu sunt curios cu detaliile despre altii. Si chiar nu sunt. Chiar nu ma intereseaza detaliile personale. Daca e sa prind, prind din cuvinte gesturi atitudini (oamenii sunt mai usor de citit decat credeti). Merg pe principiul "imi spui tu daca vrei, cand vrei, si daca nu o faci nu-i nici o problema". Si nu zic la altii ce stiu despre tine. Cand eram mai mic eram mai curios dar acum am ajuns sa nu mai fiu. Unu, nu e asa mare branza sa stii ceva despre cineva. Ptr mine nu aduce nimic sa ma faca sa stiu, sa stiu domne. Doi, imi dau seama ca asa cum simt eu nevoia unei intimitati, asa si altii simt. Si cum vreau ca a mea sa fie respectata, incerc sa o respect si pe a altora. Daca m-ati stii (anume ca tin la corectitudine, la reciprocitate, la a nu face altuia ce tie nu-ti place) atunci stiti ca asta e o logica de la sine.

Realizez ca nu vreau sa fiu detaliile personale pe care le zic. Ca le zic dar nu vreau sa fiu masurat dupa ele. Ptr ca oamenii o fac totusi. Nu vreau sa fiu vazut numai prin prisma aia. Vreau sa fiu mai mult. Vreau sa fiu omul care stiu ca sunt. Eu sunt mai mult decat detaliile pe care le stiti despre mine. De exemplu eu sunt mai mult decat concluziile pe care le trageti despre mine citind blogul asta.

Nu pot sa nu sesizez ironia unei expresii din paragraful de mai sus :) Dar nu zic ce e.

Stiti vorba aia "opinions are like assholes, everyone has one". Sa mai zic cat de adevarat este? Nu este om fara opinie. Sa puna dracul sa ii intrebi care e a lor despre tine. Sa vezi acolo psihiatri si psihologi. Te citesc de-ti sar fulgii.

Nu, omul nu s-a nascut poet, ci a facut psihologie.

Stiti, daca sunteti cititori mai vechi, era o idee de care ma legam, Ca nu te poti descoperi de tot. Ca intotdeauna ramane ceva despre tine nespus. Ca porti cu tine un secret si nimeni nu-l va stii. Si vedeam tristetea din asta. Ptr ca nu esti cunoscut in totalitate. Ca e intotdeauna acolo in tine ceva nespus. Nu le vei imparti niciodata cu cineva. Nu complet.

Mai sunt cateva zile pana la prefix. Observ ca sunt alt om. Ca pot sa accept ca nu pot zice unele lucruri, ca raman in unele locuri nespus. Ca sunt ok cu asta. Nimeni nu va stii toata povestea mea si e ok. Observ de altfel ca nu mi se pare o prefacatorie ca nu mai zic. Ca eu sunt eu si ca exista o imagine ptr restul (nu o masca, nu o minciuna, ci ceva mai acceptabil). Ca eu, tot, nu va niciodata vazut cu totul. Doar bits and pieces, here and there.

Si e asa datorita varstei. Eram sa scriu "din cauza". Varsta aduce niste chestii pe care nu le poti obtine cand esti mai tanar.

Sa stiti ca pot fi mai matur decat credeti. Dar la fel pot fi si imatur. Ideea ca pot zice ceva matur. Ptr ca pot.

Am zis pas unei fete. Frumoasa, sexoasa. Am zis pas ptr ca nu vreau sa gandesc cu penisul. Ptr ca mi-am dat seama ca nu ne intelegem si nu am mai insistat.

Toate gagicile dau citate cum vad ele ca sunt barbatii. Eu asa vad un barbat. Un tip care desi ii plac femeile nu gandeste cu organul din dotare. Nu sta dupa una ptr ca poate e cu sex. Sexul desi conteaza, nu conteaza. Nu mori daca nu pui mana pe X. Baietii mor, barbatii n-ar trebui. Eu barbatul asta as vrea sa fiu. Si culmea, viata mea in ciudatenia sa, ma aduce in zona asta. Ptr mine sexul conteaza, dar am invatat sa nu conteze daca vreau asta. Sa pot sa spun pas si sa nu mor din asta. Bine, drumul meu m-a lasat cu niste nesigurante, cam damaged around the edges. Nu de psiholog dar nici de un standard al normalitatii unei vieti... normale. Stiu ca unele chestii vor ramane cu mine, ca nu voi friza normalitatea aia. E greu de explicat caci imi imaginez ce scenarii creati din cuvintele de aici. Don't.

In alta ordine de idei viata mea just got to a halt. Am zis asta de cateva postari si o simt de 2-3 luni. Simt ca tb sa ies din punctul asta si stiu ca datile trecute am esuat mizerabil. Vreau mai mult de la viata mea. Si expresia asta e pe plan profesional. Pe plan profesional de fapt exprima acum tot cursul vietii mele. Viata mea de fapt. Ideea e ca vreau sa urc mai sus, si daca o fac viata mea o va face si in alte aspecte. Ptr ca voi stii ca o pot face. Daca raman aici, viata mea va ramane aici. Ptr ca o sa-mi arat ca nu pot.

O sa ziceti ca e fifty fifty, poate o sa fiti ingaduitori si o sa-mi dati mai multe sanse. Dar de fapt e undeva la 90-10, unde 10 e sa o fac. Asa o simt si stiu ce zic. Imi place sa ma joc cu viata mea desi constientizez ca fac prostii. Dar in comoditatea mea nu ma pot abtine.

Am invatat sa nu visez, desi inca mai visez. Vad oameni ce viseaza, spera si spun ca vor face X, ca vor ajunge Y. Si stiu ca multi dintr ei doar viseaza si atat. Si e trist. E trist cand vad asta (si stiu ca voi avea dreptate) si trist ptr ca imi aduce aminte de mine. V-as zice ca va puneti pe treaba, dar cati dintre voi vor face asta? Cati vor renunta? Cat se vor resemna? Cati va veti complace? Eu nu, si peste 2 zile lasa rezolutia, lasati dieta, lasati tema la mate, lasati oportunitatile sa treaca. Am o mica vorba: tu pe mana ta mori. Si pe ea murim. We are the dealbreakers in our lives, not others. Daca esuam, vina e la noi. Ptr ca puteam, chiar daca credeam ca nu puteam. Da, la unii munca depusa va fi mai mare, poate imensa, decat la altii. Dar puteam. Asta e cuvantul.

Si sa termin cu ce vreau sa zic in titlu.

Vorbeam cu cineva acum 2- 3 ani (?) si stia niste detalii detalioase despre mine (ptr ca citea blogul asta - pe atunci incercam sa le zic mai cu... aplomb) si vorbind despre ele i-am zis ca nu vreau sa vorbesc despre ele. Si ea mi-a zis: Si despre ce vrei sa vorbim? Despre panselute? :)) (smiley-ul e al ei). Nu cred ca i-am zis chiar asa, sau nici nu mai tin minte daca i-am zis pana la urma, dar asta e raspunsul meu: Da, vreau sa vorbesc despre panselute.

This entry was posted on marți, ianuarie 06, 2015 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.