Author: No One
•sâmbătă, iulie 23, 2016
My head is spinning. Ma gandesc sa nu gandesc prea mult. Sa ma apas sub gandurile mele. I am a detached guy in these matters, but I suspect that with time the sorrow, the sadness will catch up with me. I have a kind of a quiet sadness now. I try to adjust myself to face the future of thinking at him and of being in a world without him.

Stiam ca veni ziua asta odata. Stiam ca un bunic imi va muri odata. Stiam ca tatal meu va muri odata. Era cardiac. His days were numbered.

Bunicul meu a murit in februarie anul asta. Cel mai bun dintre toti 4. Scuze tataie J, am tinut si la tine, dar am petrecut mai mult timp cu el, si sa fiu corect e din partea mamei. Sper sa nu te superi.

Tatal tatalui meu (tataia Jean) a murit acum 20 de ani. La aproape o saptamana dupa ziua mea. Tin minte ca tatal meu a plans in seara aceea. A trecut atat de mult timp ca nu imi mai amintesc prea multe despre el. Stiu doar ca era un bunic bun. Un om bun. Cred ca mai bun decat tatal meu.

Bunicii mei au fost mai buni decat bunicile mele. Oameni de oameni. Bunicile mele... eh, sa zicem ca puteau sa fie mai bune decat sunt/au fost. Acum am ramas cu ele stiind mai multe despre ele, cum au fost ca persoane. Tin la ele, dar nu e la fel cum e fata de bunicii mei. Cand eram mic nu stiam cum erau. Erau bune, erau mamaie. Acum sunt niste persoane blocate in alte vremuri si alte gandiri. Cu ganduri stupide si chiar rele. Vremea le-a subrezit si pe ele totusi.

Anul asta muncit tataia D. Un om asa bun. Muncitor. Puternic. Puternic asa cum nu cred ca voi fiu eu vreodata. A murit nu dupa operatia suferita ci la cateva saptamani din, cel mai probabil, o infectie intraspitaliceasca. Operatia initiala a reusit.

Nici nu-mi trecea prin minte gandul ca va muri. Eram sigur ca va trai si va pleca din spital si va fi bine. Dar s-a dus. Involburat de anestezia dupa a doua operatie cand s-au prins ca ceva nu e in regula.

Tin minte ca acum poate 20 ani, poate mai mult, dormeam langa el si ma gandeam (stiind ca bunicii sunt mai batrani si mor mai intai) sa nu moara langa mine atunci. Uite ca acum s-a dus.

Sunt genul de persoana care sunt detasat la inmormantari si fata de moartea altora. Chiar si la bunicul meu si tatal meu. M-a incercat plansul in prima zi (cand am aflat de bunicul, cand ii faceau resuscitare lui taica-miu) dar de atunci am fost detasat. Moartea e moarte. Fata de persoana mea e alta poveste. Revenind, eu sunt cumva detasat de oameni. Nu, nu sunt fara sentimente ori trairi, dar cred ca fiind singur in mine, tacut in lume, introvertit (desi culmea sunt genul care ma fac placut, am calitatea asta), mai antisocial, asta are un impact la detasarea asta.

Cu tatal meu nu am avut o relatie grozava. Ireparabila as fi zic. Inca cred ca nu mai putea fi reparata total. Nu avea cum. El era prea... el, ca sa fie altfel. A fost un om totusi bun care a facut rau in jur, mie si mamei mele in special ptr ca am trait cu el si stiam cum e. Catre lume facea in general o impresie buna.

De aici am tinut mai mult la neamul mamei (bunici, matusa, var) decat la neamul lui. Nu aveam nimic cu matusa si verii din partea tatalui, dar tatal meu era prea mult sa ma duc cu inima si inspre ei. Sunt oameni buni, dar involburati in problemele neamului lor care-i afecteaza pe toti.

Dar infarctul, primul de acum 11 ani, l-a subrezit. I-a molesit tupeul si agresivitatea. Iar faptul ca a ajuns in spital astă-iarna (din cauza medicamentelor) a fost o turnura ptr el cred. Eu am renuntat de mult sa mai intind o mana catre el, dar am observat ca in anul asta a lasat de la el si nu mai era certaret. Am avut cea mai buna relatie in jumatatea asta de an cu el. Nu completa, dar buna. O fi stiut ca nu mai e mult. Poate trebuia sa aiba o relatie mai buna cu mine inainte sa plece. Si cum asta s-a intamplat, s-a dus.

Si ptr asta apreciez ce ai facut.

Simt un gol in suflet. Poate egoist, ma gandesc la viitorul meu. La starea mea, la anxietati si atacuri de panica, si cum o sa traiesc o viata normala asa. Ca in tristetile mele nu vad cum. Imi vine sa ma ascund undeva unde sa fie bine. Dar viata nu e asa, ea te intoarce la problemele tale. Nu poti fugi de ele. Sincer, I don't know what to do.

As fi vrut sa fiu iubit, sa fie cineva, o ea, care sa ma inalte, sa ma faca mai bine si mai normal. Sa ma scoata din asta. Dar nu merge asa. Nu poti sa astepti ca cineva sa te faca mai bine. Tb sa o faci tu. E treaba ta. Eu cred ca inca sunt blocat in asta. Iar persoana potrivita poate va veni dupa ce voi invata sa trec peste asta. Dar nu stiu cand va fi asta, sau daca.

Simt un gol si ptr ca a murit el, ca e locul gol, dar si ca nu mai pot apela la ajutorul lui, asa cum am facut in ultimele luni.

Lumea familiei mele s-a micsorat. Noroc ca cei care au ramas sunt iubitori si tin la mine si ma ajuta.

Vad ca am revenit aici, sa imi spun off-ul. Nu vreau sa fac mare valva (postarea de pe FB e acolo ingropata de alte share-uri), doar sa ma fac auzit. Sa-mi las cuvintele aici.

Drum bun dragii mei, tataie J, tataie D, mamaie mare si tată. Sa aveti grija de voi si sa fiti bine oriunde sunteti acum. Si sa vegheati asupra mea, daca vreti. Ptr ca voi avea nevoie de ajutorul vostru.

Now I must go on. The show must go on, cum striga Freddie. Sper tată ca acum cand imi auzi gandurile sa stii ce fel de om sunt, sa ma intelegi in sfarsit. Viata merge inainte, timpul va trece, iar noi legati de eternul prezent vom fi tarati zi de zi in viitor. Pana nici noi nu vom mai fi. Poate cuvintele noastre vor ramane undeva.


This entry was posted on sâmbătă, iulie 23, 2016 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.